Anul XVI, nr. 1 (30), 2015
Definirea „postlecturii” pretinde circumscrierea momentului anterior, reprezentat de interpretare, proces complex, manifestat în acte/acţiuni diferite.
Există, mai întâi, „interpretarea propriu-zisă” sau, altfel spus, construcţia de semni caţie, proces ce reprezintă punctul de vârf al receptării. Această secvenţă continuă și complinește înţelegerea și analiza textului și se realizează prin formularea unor răspunsuri la întrebarea „Despre ce vorbește textul?”.
Există, în al doilea rând, „aplicarea” sau, altfel spus, confruntarea semnificaţiilor construite de cititor cu cele intenţionate de autor și/sau cu cele formulate de criticii și istoricii literari. Această secvenţă pune în perspectivă lectura individuală și se realizează prin formularea unor răspunsuri la întrebările „Ce semnificaţii au fost atribuite textului?” și „Cum se așază interpretarea mea în șirul interpretărilor realizate de specialiști?”.
Există apoi „evaluarea semnificaţiilor” construite pe parcursul lecturii, din perspectiva relevanţei/valabilităţii lor pentru cititor, pentru viaţa lui și pentru lumea în care trăiește. Secvenţa are, ca miză, „aproprierea” sau „respingerea” semnificaţiilor generate de text, sau, altfel spus, interiorizarea sau distanţarea de interpretările create, fie ele proprii sau străine. Realizarea acestei secvenţe pretinde formularea unor răspunsuri la întrebări precum: „Ce îmi spune mie textul?”, „Care sunt semnificaţiile pe care le pot lua și duce cu mine?”, „Există semnificaţii pe care nu le pot prelua? De ce?”.
Și mai există „extinderea dialogului cu opera” prin așezarea ei în contexte sau în vecinătăţi artistice sau non-artistice largi. E vorba de asocierea creaţiei literare interpretate: a. cu „traducerile” ei în alt limbaj artistic (spectacol de teatru, ecranizare, ilustrare gra că); b. cu opere literare asemănătoare din punct de vedere tematic sau formal (scrieri ale aceluiași autor, creaţii aparţinând unor scriitori diferiţi) și c. cu opere artistice sau cu texte non-literare asemănătoare din punct de vedere tematic (pânze, sculpturi, piese muzicale, dar și eseuri, reportaje etc.). Și e vorba, de asemenea, de exerciţiile de rescriere a textului.
Oricare dintre acţiunile ce urmează interpretării propriu-zise pot reprezenta debutul etapei numite „postlectură”. Importante însă nu sunt liniile ce separă etapele, ci substanţa activităţilor didactice, coerenţa lor și mizele formative.
Alina Pamfil
Mai multe informații sunt disponibile pe site-ul www.anpro.ro.
Ți-a plăcut produsul?
Votează și spune tuturor părerea ta aici INTRĂ ÎN CONTpentru a vota