Cum înțelegem „Să înțelegem benzile desenate”? (partea a 2-a)
Așa cum am promis în articolul publicat săptămâna trecută, revin la volumul Să înțelegem Benzile desenate și la încercarea de a defini ce e o bandă desenată. Încercare care nu a oferit niciodată un răspuns satisfăcător. Este o problemă atât de spinoasă încât în 2007, în eseul său Defining Comics?, publicat în The Journal of Aesthetics and Art Criticism, Aaron Meskin ne sugerează să abandonăm complet acest proiect și să ne mulțumim cu o definiție informală: știm ce e o bandă desenată atunci când o citim.
Însă capitularea este chiar mai frustrantă decât incapacitatea de a găsi o definiție comprehensivă și corectă. Așa că în The Comics Journal #303 Kim Jooha propune ceva ce numește sisteme de comunicare vizuală sau benzi desenate extinse. Acestea sunt „opere artistice/ culturale realizate în orice mediu care pot fi văzute ca benzi desenate sau obiecte de tipul unei benzi desenate, indiferent de intenția creatorului.” Astfel putem folosi moduri de lectură și interpretare specifice benzii desenate realizate într-un anumit moment istoric pentru a ne uita la Une semaine de bonté sau Columna lui Traian, fără a încerca să le plasăm într-un continuum artistic și cultural din care nu fac parte, ci într-o mai largă categorie a comunicării vizuale.
Nici măcar nu mai trebuie să identificăm trăsături universale benzii desenate, ci putem accepta că diferite tradiții de bandă desenată au diferite convenții și folosesc cu predilecție tehnici diferite, rezultând în opere aparte în feluri profunde, după cum observă McCloud însuși în multiplele comparații făcute între banda desenată vestică și cea japoneză, fără ca asta să le transforme în medii distincte (cum se încearcă uneori mai degrabă din prejudecăți). Atât comicsul american, BD-ul european, cât și manga japoneză sunt sisteme de comunicare vizuală prin care se narează povești, dar nu mai e nevoie să găsim o mare teorie unificatoare care să le cuprindă cu precizie toate idiosincraziile și diferitele mutații.
Privind lucrurile astfel, ceea ce face McCloud nu e atât să releve limbajul invizibil al benzii desenate, ci să creeze un sistem propriu de comunicare vizuală, pe care îl explică într-un fel care se menține la granița dintre text teoretic și artă poetică. Aceasta este lumea benzii desenate așa cum o înțelege McCloud și ne poartă prin ea, pas cu pas, cât timp îi construiește convențiile și îi definitivează tehnicile. Noi trebuie să înțelegem că alte benzi desenate pot fi construite peste alte sisteme de comunicare vizuală. Unele, într-adevăr, având mari arii de întrepătrundere cu ce a explicitat McCloud, altele fiind mult detașate.
Principala miză a acestui exercițiu poate fi văzută încă din primele pagini, anume să-și convingă cititorii că „lumea benzilor desenate e nemărginită și diversă”. De aceea și oferă nenumărate exemple nu doar din benzi desenate nord-americane din întreaga istorie a acestei forme de artă, ci și din benzi desenate japoneze sau europene. Iar această diversitate merită îmbrățișată, studiată și apreciată ca oricare altă formă de artă. Astfel titlul capătă dublu sens. Banda desenată este o artă invizibilă pentru că nu ne gândim la ea ca la o artă, nu ne întrebăm care dintre mijloacele de comunicare vizuală ce ne înconjoară ar putea fi bandă desenată; iar înțelegerea la care ne îndeamnă nu e doar sensul ei semiotic, ci și cultural sau social. Să înțelegem banda desenată, pe cei care o fac și pe cei care o citesc. Pentru că este un alt mod prin care putem comunica, ne putem exprima și ajunge astfel mai aproape unii de alții.
Iar aici descoperim o altă miză, implicită, dar profundă. O putem intui încă de la început, din felul defensiv în care prezintă McCloud intenția din spatele volumului. Este vorba de nevoia de a comunica ceva, de a se face înțeles și a fi luat în serios. Astfel, Să înțelegem benzile desenate este manifestarea acestei nevoi. De aceea sistemul lui de comunicare vizuală prioritizează claritatea, dar și o anumită încărcare cu informație. Folosește aranjări ale paginii convenționale, coerente și dense. Imaginile de cele mai multe ori reprezintă, fie ilustrativ sau simbolic, ceea ce textul descrie, pentru a nu lăsa loc de ambiguități. De aici vin diagramele și desele definiții, pentru a fi sigur că suntem pe aceeași lungime de undă. Mergând după propria sa clasificare, stilizarea aleasă are un grad ridicat de iconicitate, însă unul redus de abstractizare, iar din când în când sunt introduse elemente cu un înalt nivel ilustrativ, dar foarte puțin expresive. De parcă nu e sigur că ne poate face să înțelegem ce simte față de benzi desenate, dar speră că dacă ne prezintă ceea ce crede într-un fel elaborat, meticulos și fără risc de neînțelegeri putem împărtăși același fel de raportare la lume nu prin simțire sau empatie, ci prin folosirea unui sistem comun de înțelegere a ei.
De aceea, Să înțelegem benzile desenate nu este doar un text de teorie, un text despre benzi desenate, semiotică și teorie media, ci și un text despre creatorul său. Într-o oarecare măsură toate lucrările critice sunt așa ceva, dar foarte puține creează un limbaj. Foarte puține sunt în același timp și opere de artă.
