Cum înțelegem „Să înțelegem benzile desenate”? (partea 1)

Cu toții știm să citim benzi desenate. La fel cum reușim să ne uităm la filme, să admirăm artă plastică și să citim beletristică. Dar putem să consumăm întreagul peisaj media fără să-l înțelegem. Cel puțin nu conștient, ci rămânem insensibili la retorica sofisticată sau la mijloacele prin care ne manipulează. Ceea ce în marea majoritate a timpului nu e un impediment. Ne putem bucura naiv de cele mai multe opere. Dar e păcat ca măcar din când în când să nu ne aventurăm în profunzime, să examinăm resorturile care pun în mișcare lucrarea artistică. Iar Să înțelegem benzile desenate este, cel puțin în aparență, o cheie care scoate la suprafață aceste dedesubturi.

În primul și primul rând trebuie să știm că acele dedesubturi există. De asta se ocupă McCloud în primul capitol, cautând o definiție a benzii desenate. Ea trebuie să fie universal aplicabilă indiferent de moment istoric și mijloc de difuzare pentru că în viziunea lui banda desenată este un mediu cu un limbaj specific. Așa că ajunge la „imagini picturale și de altă natură juxtapuse într-o anumită succesiune, menite să transmită informații și/ sau să-i producă privitorului o reacție estetică.” Apoi se oprește asupra comunicării vizuale în general, oferind un sistem de clasificare al imaginilor în funcție de caracterul lor reprezentațional: de la realiste și figurative la iconice și stilizate, sistem în care introduce și o a treia dimensiune a abstractizării construind astfel emblematica sa piramidă. Iar dacă această parte analizează vocabularul formei de artă, după cum este intitulat capitolul, în a treia și a patra este descrisă gramatica lui. Aici se concentrează cele mai provocatoare și influente teze ale lui McCloud. Ambele capitolele se ocupă de felul unic în care tratează arta serială timpul. Cel de-al treilea capitol descrie procedeul închiderii, prilej cu care autorul cataloghează cele șase tipuri de treceri de la casetă la casetă, iar al patrulea capitol prezintă diferite moduri prin care un autor poate reprezenta scurgerea timpului în banda desenată. În capitolul cinci revine la acea piramidă a reprezentării pentru a explora capacitatea desenului de a transmite informație, alta decât cea figurativă: fie prin expresivitatea sa, fie prin reducerea la iconicitate. În cel de-al șaselea capitol abordează aceeași problemă, însă din perspectivă opusă, tratând relația dintre text și imagine. În capitolul șapte McCloud expune viziunea sa despre artă. Al optulea capitol este cel mai scurt și lipsit de mari concepte teoretice, fiind doar o utilă explicație a motivului pentru care benzile desenate americane s-au mulțumit cu o paletă de culori limitată și stridentă, o enumerare a artiștilor care au excelat sub aceste constrângeri, precum și câteva exemple despre ce se poate realiza fără astfel de limitări. Iar în încheiere sintetizează tot ceea ce avea de spus, deschizând cititorului drumul spre a înțelege banda desenată ca un mediu artistic aparte, cu un imens potențial încă incomplet explorat.

Ceea ce dă farmecul cărții, poate în aceeași măsură dezamăgi. De-a lungul volumului McCloud oferă o serie de intuiții pe seama limbajului și percepției care-s cu atât mai electrizante cu cât vin din sfera comunicării vizuale, un aspect pe atât de ubicuu, pe atât de puțin examinat în afara domeniilor de specialitate. Șocul cărții e într-adevăr șocul înțelegerii, unul pe care l-am simțit doar timpuriu când am învățat să citesc, iar mai apoi când am învățat paradigme noi de programare. E fiorul schimbării entropiei în informație, a zgomotului în semnal. Este spectaculos pentru că speculațiile sale, comunicate cu claritate și umor, se intersectează cu o gamă largă de filozofii ale minții, ale limbajului, cu teorie media, teorie critică, psihologie cognitivă, precum și cu (după cum e evident că trebuie să se întâmple) naratologie, studiul filmului și studiul artelor plastice. Însă tocmai aici poate apărea și dezamăgirea.

După cum ne arată și bibliografia la care face referire pe parcursul volumului, McCloud se rezumă la studii media din sfera nord-americană, în special la Marshall McLuhan (de la care preia printre altele conceptul de mediu, precum și titlul cărții). Închiderea este un exemplu unde această izolare teoretică poate dezamăgi sau frustra. Dacă la McLuhan închiderea era o amputare a simțurilor prin care omul se adaptează la stimulii exteriori și tehnologia care îi produce, McCloud acumulează în acest concept și sensul elipsei sau lacunei din naratologie sau al efectului Kuleșov din film și îl descrie precum efectul de gestalt din psihologie. Prin această supraîncărcare de concepte McCloud ambiguizează termenul, iar prin evitarea menționării unor concepte, de altfel consacrate, oprește cititorii curioși să le investigheze în continuare. Nici explicația pe care o oferă nu este completă, după cum a arătat Neil Cohn, atât în seria sa de articole Problems with Closure, precum și în cartea sa The Visual Language of Comics. Unul din argumentele lui Cohn fiind că la fel cum nu putem crea structura propoziției doar pe baza relației dintre două cuvinte (după cum a demonstrat Noam Chomsky), nu putem nici explica în mod comprehensiv felul în care înțelegem banda desenată doar pe baza tranzițiilor de la casetă la casetă, ci trebuie să privim la întregul context.

Însă tocmai de aici vine lejeritatea cu care poate fi parcursă cartea, în ciuda sofisticatelor probleme abordate și a ambiției afișate. Și tot de aici vine acea senzație a unor descoperiri transformative și profunde. Fără a fi nevoie de cunoștințe anterioare din partea cititorului, Să înțelegem benzile desenate oferă o serie de explicații și instrumente critice care deși sunt de multe ori aproximative, sunt foarte ușor de deprins și rămân utile în multe situații. Nu este totuși acel gen de înțelegere care pare la prima vedere. Nu e acel set de reguli care ne va releva toate mecanismele invizibile care angrenează benzile desenate.

Ceea ce ar putea fi rezultatul unei sinteze a nenumărate discipline, concentrat pe banda desenată, poate să devină doar o serie de intuiții spectaculoase, persuasiv comunicate, dar numai îmbrăcate în mantia unui exercițiu analitic prin croirea de inventarieri, categorisiri și definiții arbitrare, sterile, prea puțin legate de alte curente de gândire.

Asta presupunând că o astfel de sinteză ar fi posibilă și că există într-adevăr medii care pot fi înțelese aducând la un loc semiotica, cu psihologia și antropologia. Există însă alte feluri în care ne putem raporta la benzi desenate și implicit la Să înțelegem benzile desenate. Pentru asta vom reveni la începutul cărții într-un articol viitor.

Articol de Alin Răuțoiu