Visul 3: Dincolo-i doar beznă
A treia ilustrație creată de Mircea Pop pentru concursul Grafic îți ilustrează visele reprezintă un fragment din visul împărtășit de Miloș Dumbraci. Iată descrierea visului:
„Ceea ce îl trezi în miez de noapte nu fu vreun sunet, căci dormitorul era adâncit într-o tăcere de moarte. Se sculase, dimpotrivă, din cauză că simțea o lipsă. Nu ca o sete sau foame, ci un vid nedefinit emanând de pe palierul scării. Își înfășură cuvertura în jurul umerilor și ieși din apartament. Într-adevăr, pe scara către etajul inferior, pe treapta cea mai de jos, se întrevedea vag ceva, în obscuritate. Trei siluete bărbătești, întunecate, nemișcate.
— Care sunteți acolo? întrebă, calm încă.
Niciun răspuns. Făcu trei pași până la întrerupătorul becului de pe palier și îl apăsă. Nimic. Se întoarse către siluete și remarcă faptul că, deși tot nemișcate, acum erau cu două trepte mai sus. Reveni grăbit în apartament și, aplecat pe jumătate înăuntru, apăsă pe comutatorul de acolo. Tot nimic.
Privi din nou spre scară: formele nedefinite mai înaintaseră trei trepte, fără a mișca, silențioase. Temător, trânti ușa și încuie repede yala, apoi se aplecă la vizor, pregătit să aștepte apariția invadatorilor. Dar se dădu imediat înapoi ca ars: cele trei siluete fără trăsături erau deja acolo, în dreptul ușii. Fugi grăbit în sufragerie și se ascunse sub plapumă, tremurând. Se uită fugar pe sub marginea ei și, tot fără vreun zgomot sau mișcare, cele trei profiluri omenești erau în ușă, așteptând.
Se lipi de perete și începu să se roage în șoaptă, apoi se întoarse cu fața la zid și nu se mai uită în cameră.
Ceva se strecură sub plapumă și îl prinse de umăr.
*
Se trezi, înspăimântat. Cândva în inima nopții, probabil în jur de ora trei. Prea beznă ca să vadă ceasul. Capul îl durea îngrozitor după coșmar, gura o simțea plină de un gust scârbos, iar bărbia țepoasă acoperită de salivă uscată. Pipăi în jur cu ochii închiși și simți că cearșaful e ud. Duse degetele la nas să le miroasă, dar nu reuși să tragă aer în piept.
Deschise atunci mai larg ochii și văzu motivul: în nas îi intrau pe nări două șuvoaie de beznă, subțiri, fremătătoare, care se întindeau în tenebre, ieșind pe ușa întredeschisă. Se ridică, înhăță o sticlă goală ca pe o măciucă și urmă tentaculele. Duceau în camera vecină, goală și întunecată precum o văgăună. Cu ușa larg deschisă și lacătul atârnând descuiat. Dormitorul părea să respire, ca un uriaș stomac bolnav, lăsând să-i scape răsuflări gâfâite.
Izbi ușa cu piciorul și se năpusti înăuntru, strângând cu sete gâtul sticlei de parcă era vreo armă magică. În mijlocul camerei, un trup căzut cu fața în jos (al său?), peste care unduia un nor negru, în care sclipeau vag zeci de grăunțe albe. Dinți, își dădu seama. Creatura mesteca flămândă, smulgând fâșii de carne sângerândă și sorbindu-le iute, cu pleoscăituri.
Cele două fire de negură din nas conduceau în ghemul de beznă, dar nu erau singurele: alte cinci-șase pipăiau pereții, foșnind pe tencuială, în timp ce vreo patru țineau într-un colț un bărbat (el?), apăsat pe podea. Nu i se vedea chipul și scâncea pierit, privindu-și înnebunit picioarele smulse de sub genunchi și sângele care se scurgea în șuvoaie din răni, către mijlocul încăperii. Către norul negru.
Ridică sticla și dădu să înainteze spre creatura nedefinită, dar aceasta grohăi scurt și asupra lui se coborî noaptea. Mai simți doar cum se izbește de parchet și auzi sunetul sticlei sparte.
*
Se trezi greoi și se ridică într-un cot. Nu mai era în dormitor, ci în sufragerie, pe canapea. Pe scăunelul de lângă el, o sticlă goală și o cheie. Ușa închisă. Peste podea băltea lumina zilei, filtrată de draperii. Cearșaful încă vag umed. Îl mirosi: alcool. Privi spre ceas: ora 1 după-amiaza.
Se ridică și se îndreptă spre fereastră pentru a se convinge că de data aceasta nu mai era prins în vis. Trase draperiile și privi prin geamul murdar de stropi roșii.
Afară era complet beznă.”
Vezi și:
