Povestea basmului (o introducere)
Decameronul lui Boccaccio ne învață despre puterea terapeutică a poveștilor, atunci când zece prieteni sunt nevoiți să se izoleze la marginea Florenței, odată cu izbucnirea unei epidemii de ciumă. Pentru a face timpul să treacă mai ușor și ca să uite de griji, cei zece prieteni își spun zilnic povești. Boccaccio nu a inventat doar structurile de bază ale basmelor, dar a înțeles foarte bine și funcția de divertisment a poveștilor. Și asta acum peste șapte sute de ani.
La fel ca în vremea lui Boccaccio, și astăzi avem parte de o epidemie care-i face pe oameni să se izoleze în grupuri restrânse și, similar, oamenii au la fel de multă nevoie de povești care să le ridice moralul și să conteste narațiunea oficială.
Poveștile sunt cu noi de la începuturile timpurilor. Ele ne-au făcut să ne adunăm în comunități. De la comunități religioase, la crearea unor mituri naționale, poveștile au avut rolul de a explica într-un mod simplu lumea complexă care ne înconjoară. Iar la baza acestei sinteze stă lupta dintre bine și rău. În multe basme avem un protagonist care reușește să-și depășească condiția inițială și în cele din urmă ajunge să rezolve prin elemente magice o situație și să devină ăl mai mare din ținut ⎯ în mai multe cazuri împărat sau prințesă. Putem deduce de aici că basmele erau compuse de oameni care se revoltau într-un fel sau altul față de conducere și încercau să arate că ar fi nevoie ca un om obișnuit să ajungă într-o poziție de putere pentru ca lucrurile să se schimbe. Dacă inițial aceste povești circulau oral, ca un mic complot al oamenilor de rând împotriva unei conduceri asupritoare, apoi ele au ajuns să fie adunate de culegători de basme și publicate în colecții de basme. Astăzi multe povești, unde distincția dintre bine și rău e clară, circulă liber pe internet și sunt cunoscute ca teorii ale conspirației.
Astfel și forma, dar și publicul basmelor s-au schimbat de-a lungul timpului. Barbu Ștefănescu-Delavrancea scria despre Petre Ispirescu că „nu este un culegător după cum cred unii culegători nevinovați și alți știutori invidioși, ci un adevărat creator…” Deși astăzi basmele sunt înțelese ca fiind literatură pentru copii, inițial copiii erau ascultători întâmplători la șezătorile adulților care-și spuneau snoave în momentele de repaus.
Dar cum au ajuns copiii să fie considerați publicul principal al basmelor? De vină sunt Frații Grimm, a căror colecție de hituri s-a numit Povești pentru copii și toată casa.
Colecțiile de basme apar în contextul formării statelor-națiuni, unde limba națională devine unul dintre principalele moduri de diferențiere față de celelalte popoare. Tot Delavrancea mai spunea, în 1887: „Limba poporului este vie, limba lui Ispirescu este imaginea desăvârșită a acestei limbi uitate…”
Dar poate un lucru mai interesant legat de basme este maleabilitatea acestora. Felul în care pot traversa diferite medii, de la poveste orală, la operă literară, film, teatru, jocuri sau benzi desenate. Și chiar dacă acestea suferă transformări, ele sunt transmise mai departe din generație în generație. Dar cât de potrivite sunt acestea pentru copii și la ce vârstă ar trebui aceștia să le descopere? Conform programei școlare, basmul începe să fie studiat în clasele primare, așa că probabil nu-i o idee prea bună să le citești copiilor Capra cu trei iezi cât sunt încă la grădiniță.
Andreea Moraru, învățătoare la o grădiniță în sistem Montessori, îmi scrie că fantezia nu face parte din curriculum pentru că i-ar dezorienta pe copii. „Majoritatea copiilor, înainte de vârsta de cinci ani, nu sunt în stare să diferențieze personajele fantastice de cele reale, situațiile reale de cele fictive.” O mai întreb cum crede că au influențat-o pe ea basmele din copilărie și-mi spune că le asculta încontinuu când era mică și asta a facut-o să devină pasionată de lectură. Dar îmi mai scrie că au avut și efecte negative: „anxietăți, frici de întuneric, singurătate etc. pentru că îmi imaginam tot felul de lucruri.”
Basmele pot crea și controverse, fiind percepute ca povești depășite, uneori chiar nepotrivite pentru copii, care n-ar mai trebui să aibă vreo funcție în societatea actuală pentru că provin din vechea cultură populară de care ne-am distanțat prea tare. „Atât putem noi? Basme? Mai bine ne lăsăm de BD decât să insistăm pe tema asta arhi dezbătută.
Părerea mea este că fiecare artist ar trebui să-și conducă actul creativ spre ce simte, nu spre ceea ce cred unii și alții,” scrie un fan pe pagina de facebook Grafic.
Pentru a afla de ce basmele au rămas fascinante și de ce merită să le redescoperim periodic, am discutat cu patru autori care au prelucrat în cărțile lor materia basmelor. Este vorba de Maria Surducan (Vacanța lui Nor, Cele douăsprezece prințese dansatoare), Adina Popescu (O istorie secretă a Țării Vampirilor), Florin Bican (Și v-am spus povestea așa) și Mirel Drăgan (Terapie de basm). Până vineri, 6 noiembrie, vom publica zilnic câte un interviu, în speranța că îți vor ține de urât în această perioadă dificilă, cum încercase și Boccaccio să facă în urmă cu sute de ani.
Mâine vei putea citi interviul cu Maria Surducan.
Și-am urcat într-o mașină și povestea basmului continuă...
Florin Bican: „Transmutațiile din basme erau așadar adevărate!”
Adina Popescu: „Lumea are nevoie de poveste mai mult decât oricând”
Mirel Drăgan: „lumea nu mai citește basme, lumea vrea supereroi”
de Matei
