Interviu cu ilustratoarea Manuela Manița despre „Povestea lui Harap-Alb”

La Târgul de Carte Gaudeamus de la Romexpo veți găsi o adaptare grafică surprinzătoarea a basmului clasic de Ion Creangă, Povestea lui Harap-Alb. În interviul care urmează i-am pus câteva întrebări artistei Manuela Manița, cea care a realizat ​adaptarea și ilustrațiile. Îi puteți pune și voi propriile întrebări la lansarea care va avea loc duminică, 7 decembrie, de la ora 14:00, la standul Grupului Editorial ART (găsiți aici programul complet al evenimentelor Arthur, Grafic și miniGrafic). 

Manuela Manița, aflăm din prezentarea ta că ai 25 de ani și ești ilustratoare și graphic designer. Ce altceva ne mai poți spune despre tine? Ce-ți place la nebunie și ce te enervează, chestii din astea. :)

O să arunc cu idei care mi se par mai interesante: am doi motani grași pe care îi iubesc mult, îmi plac jocurile video (în special roleplaying sau horror) și colecționez păpuși și plușuri (am inclusiv doi clovni vintage). Mă enervează multe lucruri, de exemplu articolele academice care nu pot fi accesate gratuit.
 

Cum ți-a venit ideea de a adapta în bandă desenată „Povestea lui Harap-Alb” și cum de-ai ales tocmai acest basm dintre cele scrise de Ion Creangă?

M-am uitat peste mai multe basme românești, nu doar de la Creangă, și multe erau scurte și foarte „simple”: un prinț trecea printr-o probă, înfrunta un personaj negativ și ajungea rege, și erau doar cinci personaje și tot textul avea șase pagini. La Povestea lui Harap-Alb am apreciat că e un basm mai lung cu mai multe personaje cu care pot să mă „joc”. Sincer, m-au atras cel mai mult personajele fantastice: Ursul, Cerbul și Cei Cinci. Probabil se și vede că au un design mai interesant decât celelalte personaje. (Cei Cinci sunt Ochilă, Gerilă, Setilă, Flămânzilă și Păsări-Lăți-Lungilă - n.r.)

M-a intrigat următoarea parte din dedicația ta: „Dedic această carte tuturor Spânilor din viața mea pe care i-am întâlnit când aveam nevoie să renasc.” De obicei, nici vorbă să menționăm elementele negative, dar tu răstorni astfel perspectiva asupra răului. Ne poți spune mai multe despre asta?

Cred că, la un moment dat, toți am avut în viața noastră persoane care ne-au motivat prin faptul că nu ne apreciau sau ne criticau. Sună ciudat, dar uneori îți amintești fix de genul acesta de oameni când ai o realizare și faci ceva de care ești mândru și știi că aceștia nu s-ar fi așteptat la așa ceva din partea ta. Prove them wrong, cum s-ar zice. 
 

A fost complicat să găsești înfățișarea potrivită pentru fiecare personaj? O surpriză plăcută a fost să găsesc la finalul cărții schițe și detalii din procesul de lucru. Așa mi s-a lămurit misterul înfățișării Cerbului, care părea familiar și totuși atât de neobișnuit… Iar Păsări-Lăți-Lungilă arată, de asemenea, tare straniu.

Cum am spus mai sus, totul a pornit fix de la Cerb, Urs și Cei Cinci. Nu a fost greu neapărat, pentru că apreciam deja măștile populare și costumele folosite la jocuri cu măști (și alte forme de artă populară). Practic, voiam de ceva timp să folosesc această sursă de inspirație la un proiect, dar nu s-a ivit niciunul potrivit –  până acum. 

Pentru Cei Cinci nu am avut o sursă specifică de inspirație, doar am decis că vreau să aibă fețe cu trăsături inspirate de măști populare și niște modele tradiționale pe haine. Despre Păsări-Lăți-Lungilă știam că aș dori să arate ca o pasăre (de aceea are nasul lung ca un cioc).

Cum ai ales stilul și paleta cromatică? Care au fost influențele? Am recunoscut ceva din atmosfera cărților ilustrate cu care am copilărit eu în anii ‘80. Iar culorile alese de tine, deși tari, creează imagini foarte armonioase. (Doar un exemplu care mi-a plăcut mult: scena cu Sfânta Duminică umblând desculță prin rouă.) 

Mă bucur că ți-a plăcut ce am făcut. Într-adevăr, speram ca proiectul meu să continue tradiția începută de cărțile ilustrate de pe vremuri (am și eu câteva de la anticariat care îmi plac mult). Dar pe lângă asta voiam și să combin stilul meu personal de desen cu stilul desenelor medievale, care aveau culori intense și personaje stilizate. Îmi place mult arta medievală – picturile și gravurile – și simțeam că s-ar potrivi zona asta stilistică, fiind un basm care poate fi plasat în epoca medievală.
 

(poza e facuta de mine, cartea e Aceasta carte este a lui Charles D'Orleans. Balade, cantece, carole, lamente, rondeluri, poezii )

Am recunoscut și țesăturile cu motive populare, cum ar fi cerga cu trandafiri cu care e învelit Harap-Alb acasă la Sfânta Duminică. Ai o afinitate pentru arta populară, poate chiar proiecte în zona asta? 

Deși îmi place arta populară, nu am mai folosit motive tradiționale până acum, dar am încercat să le presar prin lumea acestei povești pentru a aminti cumva că e un basm românesc. Speram că, văzându-le, cititorii se vor gândi că această lume foarte colorată și stilizată în care trăiește Harap-Alb e pe teritoriul României. Nu știu dacă am reușit ce mi-am propus, dar simțeam nevoia să fac ceva mai mult decât niște ilustrații generice care ar fi putut reprezenta un basm din orice alt context național. 

Ce provocări ai întâmpinat lucrând la „Povestea lui Harap-Alb”? Au fost personaje sau scene care s-au lăsat desenate mai greu?

Cel mai greu e să desenez cai. Cred că am desenat cai de două ori în viață până la acestă bandă desenată. În rest, chiar dacă nu știam să fac ceva, desenând în stilul meu am reușit să reprezint ce mi-am propus cât de cât. Pe scurt, am făcut ce am putut.

Ai o scenă preferată, de care ești foarte mulțumită? Sau poate te-ai atașat în mod deosebit de un personaj anume? 

M-am emoționat puțin la scena de final, cu toate personajele la nunta lui Harap-Alb. Mi-a plăcut și cum a ieșit și m-a făcut să realizez că „A, e gata. Asta e ultima pagină”, ceea ce m-a atins pentru că deja lucrasem la acest proiect de ceva timp și doar atunci mi-am dat seama că se termină.

Am observat că soarele și luna se află mereu în fundal, uriașe. De ce ai ales să le ilustrezi în felul acesta? Bine, mi s-a părut că profilul Spânului are forma lunii în pătrar…

Mi se pare că fix luna și soarele transmit cel mai bine ideea de stil medieval, având în vedere că deseori în desene medievale vedem luna și soarele cu fețe umanizate. Pe lângă asta, mă gândeam că ar fi interesant cumva ca aceste corpuri cerești să fie martore la acțiune, să o privească și ocazional să facă contact vizual și cu cititorul. Cumva sunt ca niște personaje omniprezente – nu vorbesc, dar văd tot. La Spân sincer nu m-am inspirat din imaginea lunii, așa a ieșit pur și simplu.

Sursa primei imagini: https://www.flickr.com/photos/uofglibrary/4970609112

Spui la finalul volumului că ai ales să pui accentul pe Harap-Alb, dar ai accentuat și scenele de violență, „deși mulți tind să le elimine când ilustrează un basm”. Am remarcat, într-adevăr, că este mult sânge în cartea ta, mai ales în scena uciderii Cerbului. Cum de ai ales această abordare și cum privești violența din basme?

Mi se pare că uneori eroii de basm nu sunt personaje reale, pentru că nu prea vorbesc și textul nu oferă informații despre ce gândesc sau ce simt. Ceea ce e ciudat, pentru că un om real care trece prin situații de tot felul sigur simte ceva. Așa că am încercat să-l umanizez puțin pe Harap-Alb, măcar cu niște reacții care i se puteau citi pe față, deși l-am ținut în zona de silent protagonist (pentru că așa a fost scris și nu am vrut să adaug dialog nou).

Cât despre scenele de violență, mi se pare că mulți le elimină din basme pentru a face poveștile mai accesibile pentru copii. Eliminându-le, purifici povestea. O neutralizezi și o faci comestibilă pentru orice persoană, de orice vârstă. Dar știind că banda mea desenată nu e doar pentru copii, nu aveam de ce să le scot. Pentru că oricum fix scenele acestea arată prin câte situații violente trec eroii de basm: ca victime sau ca agresori. Și această violență arată de fapt cât de dificil a fost drumul parcurs, prin câte au trecut, câte decizii grele au luat și cum experiența asta va rămâne cu aceste personaje și în viitor. Mai mult decât orice, cred că situațiile acestea sângeroase schimbă sau maturizează personajele. Pentru că, deși povestea se termină, personajele continuă să trăiască și după asta – dar acum au o conștiință mai încărcată. 
 

Ar mai fi multe de întrebat, de pildă despre regionalismele și arhaismele tare simpatice care ne trimit la dicționar (durdură, ialoviță, farmazoană, a jupi) sau despre afirmația ta că „basmele pot rămâne relevante la orice vârstă, fiind o oglindă a experienței umane”...

Regionalismele sunt de la Creangă, doar le-am păstrat ca să ofer o variantă cât mai neatinsă a textului. Am încercat pe cât pot să nu umblu mult la textul original, ci doar să reformulez unele fraze care erau prea lungi și nu încăpeau în bulele de dialog. Dacă ajută cu ceva totuși, și eu am căutat în dicționar ce înseamnă cuvintele astea după ce am citit prima dată textul. Dar arhaismele mi se pare că ajută și la plasarea poveștii în trecut, pentru că nu se mai folosesc astăzi. Deci sunt și ele utile la ceva.

Afirmația pe care ai menționat-o am scris-o gândindu-mă la faptul că poți trasa multe paralele între basme și experiențele pe care le avem ca oameni. Nu e o afirmație nouă, s-au mai gândit și alții la asta, în special psihanaliștii care făceau acest tip de interpretări, doar că ei le făceau mult mai detaliat (personajele erau văzute ca arhetipuri etc.). Eu nu m-am dus chiar atât de departe, am rămas la nivelul de asemănări generale (adulți pasivi, tineri care suferă în procesul de maturizare, adulți înțelepți care ajută tinerii cu sfaturi utile, ambiții care sfârșesc prost etc.). Povestea lui Harap-Alb, poate mai mult decât alte basme, are toate elementele acestea relatable. Și chiar dacă ți-ai încheiat deja procesul de maturizare, citind un basm îți amintești de el, de lucrurile prin care ai trecut, de oamenii pe care i-ai cunoscut. De fapt, basmele nu sunt doar ca o oglindă – sunt și ca un album de poze care invită omul la reflecție și amintire.