Întâmplări bizare #5. Povestitoare: Ana Rotea

Iată că am ajuns la ultima întâmplare stranie din luna octombrie, dar nu vă-ngrijorați, în noiembrie urmează o nouă anchetă la care participă scriitorii și ilustratorii români publicați la Arthur, Genius și miniGrafic. Astăzi o citim pe Ana Rotea, îndrăgită pentru personajele Marlău, Gesicaflecer, Bolumbo, Scupidu şi Şerloc – Detectivii Aerieni care descâlcesc tot felul de mistere din seria care a debutat cu Dosarul Popcorn.

De data asta ne-a spus o poveste cât se poate de reală despre o călătorie cu mașina și un autostopist (sau mai mulți?) care le-a dat fiori pe șina spinării autoarei și însoțitoarelor sale. 

Ana Rotea – Autostopistul

Luând în serios formula „dacă n-ar fi, nu s-ar povesti", vă anunț că am martori pentru întâmplarea de mai jos, adică persoane la fel de credibile ca mine și gata să susțină că totul s-a petrecut după cum urmează:

Acum ceva ani, mă aflam pe drum spre casă ca șoferiță începătoare, ceea ce însemna că mama, care stătea în dreapta mea, abia devenise copilot, iar soră-mea își începea și ea cariera de chibiț de pe bancheta din spate. 

Străbăteam o localitate cu nume de fată (hai să-i spunem Florica) și tocmai trecuserăm pe lângă un autostopist, un om de vârstă incertă și cu un sac la picioare. Redusesem mult viteza, iar omul a crezut că îl luăm, căci l-am văzut în oglinda retrovizoare cum s-a lăsat într-o parte, ridicând un picior în aer, cum a apucat sacul și l-a aruncat pe spate cu un gest expert. Făcuse câțiva pași spre mașină, când mi s-a comunicat de către copilot:

— Mnu, mergi mai departe.

Am mers, dar regretam că dăduserăm omului speranțe. 

— Lasă că îl ia altcineva, a zis mama foarte împăcată.

Dar cine să-l ia? Drumul era pustiu, nici nu știam de când nu mai întâlniserăm o altă mașină! Sărmanul om nu voia decât să ajungă din punctul X în punctul Y, iar noi îl abandonaserăm în X-ul care era Florica! Mie și loialului meu chibiț ne părea rău că nu am ajutat și încă vociferam empatic când am intrat în următoarea localitate (hai să rămânem pe nume de fete și să-i spunem Ileana) și am trecut în viteză pe lângă un alt autostopist.

— Uite că nu s-au terminat autostopiștii, luați-l pe acesta! ne-a îndemnat copilotul.

Am frânat cu atâta hotărâre, încât ne-am proptit toate în bord – chiar și soră-mea ni se alăturase urgent din spatele mașinii. Supravegheam în oglindă mișcările viitorului nostru pasager. Era un bărbat de vârstă incertă și cu un sac la picioare. Când a realizat că-l așteptam, s-a lăsat într-o parte, cu un picior în aer, a apucat sacul, l-a aruncat pe spate cu un gest expert...

— E același om, am zis eu, recunoscându-l.

— Cine? 

Cine, ce, cum – mama și soră-mea se tot întrebau, iar omul se apropia de noi zâmbind larg. Mă gândeam la Spânul lui Harap-Alb, care-i tot ieșise crăișorului în cale până când îl convinsese să-l ia cu el. Conform basmului, ce puteam păți dacă autostopistul nostru cel insistent avea intenții malefice? Inițial, ne lua actele și ne ținea într-o fântână. M-am speriat de-a binelea: să fiu iar închisă cu cele două într-un spațiu mic?!

— Pornește mașina ACUM! a strigat mama, semn că-l recunoscuse și ea pe autostopist și că nu se bucura.

Am lăsat omul ăla în mijlocul străzii și, fugind de el, am încercat să găsim o explicație (i)rațională pentru prezența lui aproape simultană în două localități. Frați gemeni? Zbor pe mătură deasupra șoselei? Teleportare? Delir în trei?

— Cred că l-a luat o altă mașină care ne-a depășit și nu l-a putut duce mai departe de Ileana, am zis eu.

Deloc liniștitoare presupunere, căci, pe drumul dintre Florica și Ileana, a noastră fusese singura mașină în mișcare. Următorul autostopist întâlnit nu mai arăta la fel (hmm... deghizare?) și, când ne-a văzut fețele, a renunțat imediat să ne ceară să-l luăm.

Ilustrație de Alex Horghidan din O istorie secretă a Țării Vampirilor 1. Cartea Pricoliciului, de Adina Popescu