De la pixel la tipar (partea a 2-a)

Am menționat data trecută că există o simbioză între webcomics și industria benzii desenate tradiționale. Acea simbioză exista încă de la început. Multe dintre primele webcomicuri erau de fapt comic strips publicate în ziare studențești distribuite inițial prin email și pe message boards. Pe același principiu, însă la o cu totul altă anvergură, s-a popularizat și Dilbert printre lucrătorii corporațiilor din domeniul IT, iar Dykes to Watch Out For printre tinerii queer. Polarizarea a apărut pe parcurs, fiind întreținută mai mult din orgolii și lipsă de curiozitate.

(prima ediția The Makeshift Miracle)

(remake-ul, desenat și colorat de Shun Hong Chan)

Întorcându-ne la acel tweet al lui Aaron Diaz la care am făcut referire mai devreme putem vedea cum un autor independent trebuie să-și valorifice toate canalele de distribuție la care are acces. Diaz îi răspundea lui Jim Zubkavich, după ce acesta a detaliat contabilitatea publicării de benzi desenate prin Image, venind cu niște numere dezamăgitoare. Zubkavich, însă, chiar a debutat cu un webcomic, Makeshift Miracle. Nu orice webcomic, ci unul care în 2004 se număra printre webcomicurile preferate ale lui Scott McCloud, cât și un pionier al diferitelor mijloace de monetizare. Și totuși de-a lungul carierei a preferat să lucreze pentru edituri, fără însă a abandona complet web-ul. A transformat în webcomic primele numere ale altei benzi desenate scrisă de el, Skullkickers, pentru a încuraja cititorii să ajungă la zi și să cumpere volumele. Destul de puțini autori au șansa să reușească folosindu-se de o singură formă de distribuție din toate cele disponibile, iar cei care o fac au avut norocul să se lanseze la momentul potrivit, cu abordarea potrivită, rareori fiind un model ușor de reprodus.

Iar într-o industrie ca în cea nord-americană, care nu are instituționalizat conceptul de ucenicie, spre deosebire de cea japoneză, mediul online a oferit și continuă să ofere multor autori oportunitatea să se dezvolte, să experimenteze, având acces la un public însemnat, doar cu prețul propriului timp. Într-adevăr nici acesta nu e un preț neînsemnat, mai ales luând în considerare costul de oportunitate. Rămâne un calcul deschis, pe care fiecare autor îl evaluează în funcție de prioritățile sale.

Foarte mulți dintre cei mai bine vânduți autori de bandă desenată nord-americană și-au făcut „stagiul” realizând un webcomic (uneori publicat pur și simplu pe un blog sau pe o rețea de socializare) care a servit drept portofoliu sau chiar ca roman grafic de debut. Putem aminti de Zâmbește!, care a fost publicat inițial ca un webcomic alb-negru. Sau de Faith Erin Hicks care a început să lucreze la webcomicul Demonology 101 încă din 1999, cu 8 ani înainte să debuteze pe hârtie cu Zombies Calling. Kazu Kibushi, chiar înainte să editeze antologia Flight sau să realizeze Amuleta, a menținut webcomicul Copper. Povestirile din Same Difference and Other Stories, romanul de debut al lui Derek Kirk Kim, au fost publicate inițial online. Pentru Vera Brosgol înainte de Fantoma Aniei a fost Return To Sender, care din nefericire a rămas neterminat. Uneori chiar și webcomicurile realizate de autori pentru propria lor plăcere, pentru a se destinde între proiecte, ajung în ediție tipărită, cum ar fi cazul lui SuperMutant Magic Academy, al lui Jillian Tamaki.

(Boulet cu o atitudine anti-fetiștistă asupra volumelor de bandă desenată)

Iar această practică nu este unică benzii desenate nord-americane. Manga One Punch Man, care este deja un adevărat fenomen, a pornit de la un webcomic mult mai stilizat, realizat de ONE. Boulet nu a debutat online, însă webcomicul (sau bédéblog, cum preferă francezii să le numească) său eponim este sursa faimei internaționale și i-a asigurat colaborări cu Trondheim și Sfar la Donjon, precum și să realizeze o colecție de benzi desenate de popularizare a științei la Delcourt. Naïade, a fost publicată inițial ca webcomic de către Maria Surducan și Anna Benczédi pe mereledeaur.ro.

Nu toate benzile de acest fel reușesc. În 2013, Jeff Smith a lansat webcomicul Tüki: Save the Humans, intenționând să-l publice ulterior și ca revistă de benzi desenate, însă după doar patru numere serialul a luat pauză întrucât diferența dintre rigorile fiecărui format nu lăsau autorul să spună povestea așa cum dorea, rămânând să regândească abordarea. Mark Waid, un reputat scenarist de benzi desenate cu supereroi, a pariat în 2012 pe Thrillbent, propriul său portal de webcomics, însă nu a reușit să găsească o formulă satisfăcătoare de monetizare.

(FreakAngels de Warren Ellis și Paul Duffield, acum disponibilă digital doar prin comiXology)

Mult mai des are succes traiectoria inversă, de la autor de webcomics la scenarist de benzi desenate tradiționale. Cum ar fi cazul lui Brian Clevinger, autorul lui 8-Bit Theater care a lansat în print Atomic Robo. Ryan North a pornit de la Dinosaur Comics, ajungând la benzi desenate după serialul de animație Adventure Time, apoi pentru Marvel la The Unbeatable Squirrel Girl. Sau Christopher Hastings care l-a succedat pe North la Adventure Time și a lucrat pentru Marvel la The Unbelievable Gwenpool. Nici nu trebuie făcut un salt categoric dintr-o parte în alta. Warren Ellis a scris FreakAngels, desenat de Paul Duffield, în timp ce lucra la alte benzi desenate atât pentru Avatar, cât și pentru Marvel. John Allison a continuat să deseneze Bad Machinery și Bobbins, chiar în timp ce scria scenariile pentru Giant Days și By Night, publicate de Boom! Box. Gisele Lagace continuă să realizeze webcomicul Ménage à 3, în timp ce lucrează ca ilustratoare pentru diferite titluri publicate de Dynamite, IDW sau Image.

Pentru mulți dintre acești autori, menținerea unui webcomic este un mod de a lucra pentru un proiect personal, asupra căruia au control deplin, dar care nu poate fi realizat în ritmul dictat de piață. În schimb, se ocupă de el între alte proiecte mai rentabile pe termen scurt. Pentru alții, publicarea unui roman grafic sub formă de webcomic este un mod de a nu dispărea din atenția publicului și a presei cât timp lucrează la carte. Dar poate fi și o formă de jurnal, care funcționează în paralel cu lucrul la romanul grafic.

Totuși, webcomicul nu este doar o stagiatură sau o cârjă sau un portofoliu, chiar dacă funcționează ca toate acestea. Într-adevăr, web-ul este un mediu volatil. Platformele disponibile apar și dispar sau se transformă în feluri care le fac de neutilizat, cum este cazul recent al lui Tumblr. Precum se întâmplă și cu mijloacele de monetizare. Iar de aceea, edițiile tipărite rămân o destinație constantă a majorității artiștilor, fie ele publicate independent sau printr-o editură. Însă această volatilitate îi oferă și vitalitate, îl face să fie un mediu permeabil la nou, atât în subiect, cât și abordări grafice, deschizând căi pe care banda desenată nu ar fi avut cum să pășească, găsind un public care nu i-ar fi fost până atunci accesibil.

Ce mi se pare demn de remarcat este că mulți dintre autorii care au avut succes debutând în mediul online, acumulând un public pe care au reușit să-l aducă apoi în librării, au identități marginalizate și experiențe de viață atipice. Într-un mediu dominat de bărbați albi, atât în banda desenată comercială, cea alternativă, cât și în webcomicurile cele mai populare, vedem cum femei, imigranți și americani de origine asiatică au reînvigorat genul young adult, deschizând banda desenată pentru o nouă generație de cititori, stabilindu-le niște coordonate ambițioase. Pentru copiii și adolescenții care crescut cu Zâmbește!, American Born Chinese sau Fantoma Aniei, banda desenată care vorbește despre experiențe cotidiene, despre traumă, despre marginalizare, nu va mai fi bandă desenată alternativă, nu va mai fi neobișnuită pentru că abordează asemenea subiecte, ci va fi pur și simplu bandă desenată.

Articol de Alin Răuțoiu