De la pixel la tipar (partea 1)

Până pe la jumătatea anilor 2000 webcomicul nu se bucura de respect din partea majorității cititorilor bandă desenată. Nici a autorilor sau criticilor. Dar nu s-ar putea spune că suferea de pe urma asta. Calitatea îndoielnică a majorității webcomicurilor era asumată și folosită cu auto-ironie în producții web de umor cum ar fi Homestar Runner sau chiar alte webcomicuri precum Checkerboard Nightmare al lui Kris Straub ori Sweet Bro And Hella Jeff, un webcomic fictiv din universul webcomicului Homestuck al lui Andrew Hussie. În Reinventing Comics, Scott McCloud propune o serie de mijloace prin care acest gen de bandă desenată ar putea nu doar să se maturizeze, ci chiar să reînvigoreze mediul în întregime.

(O prezentare a ”pânzei infinite” din Can’t Stop Thinking! #4)

Autorul și teoreticianul propunea o abordare a ecranului care valorifica mediul digital și elimina organizarea benzii desenate în pagini, și viza utilizarea funcției de derulare, de scroll, pentru parcurge lucrările. Iar ca monetizare susținea nu reclamele și vânzarea de produse auxiliare (tricouri, insigne), ci abonamentele și servicii de micro-tranzacții prin care cititorii ar fi putut cumpăra copii digitale ale benzilor. Însă ideile sale au fost criticate și respinse deopotrivă de critica împământenită de bandă desenată, de exemplu de Gary Groth de la The Comics Journal, precum și de autori de webcomicuri de succes, ca Jerry Holkins și Mike Krahulik de la Penny Arcade. Aceștia l-au găsit pe McCloud ca fiind elitist și deconectat de felul în care putea funcționa la momentul respectiv banda desenată online nu doar ca mediu artistic, cât și ca o afacere. Istoria n-a fost de partea nimănui.

Organizarea benzilor în „pagini” lungi, concepute pentru a fi derulate, a ajuns să fie întâlnită mai ales în webcomicurile postate pe platformele de blogging ca Livejournal și Tumblr, dar puțini au fost autorii care au experimentat cu pânza infinită așa cum a conceptualizat-o McCloud. Pentru a funcționa pe diferite platforme și dispozitive, eventual chiar pentru a putea fi tipărite, webcomicurile trebuiau să-și păstreze o structură modulară. Mai ales că aceste platforme puteau suferi modificări ale designului sau aveau să fie închise, forțând astfel artiștii să migreze. Procedeul a fost cel mai puternic îmbrățișat de aplicații mobile pentru citit benzi desenate, care însă nu împărtășesc același ethos al independenței artistice. De asemenea, micro-tranzacțiile și abonamentele au fost folosite mai degrabă tot de marile edituri de comics prin servicii ca Marvel Comics Unlimited sau Comoxology, atunci când a devenit evident că nu puteau ignora mediul digital. Deci intuițiile lui McCloud s-au dovedit a fi corecte, însă n-au fost aplicate de cine își imagina că ar fi trebuit să o facă, fiind de fapt canibalizate tocmai de sistemul despre care credea că trebuie reinventat. Webcomicul avea să urmeze propria evoluția.

Pe de altă parte, industria a refuzat să recunoască această maturizare a mediului. Un autor de webcomics nu era văzut ca un autor deplin de bandă desenată care prețuia independența și se folosea de mediul online pentru a-și distribui opera, operă care de multe ori trata subiecte neconvenționale. În multe cercuri discursul despre webcomics a rămas ancorat în aceleași stereotipuri, lucru reflectat și în titlurile nominalizate la categoria Digital Comic/ Webcomic din cadrul premiilor Eisner, un soi de premii „Oscar” ale benzii desenate nord-americane. Preferința juriului, variabil de la an la an, rămânând asupra acelor autori care au avut o carieră în banda desenată tipărită, unii dintre aceștia găsindu-se publicați digital aproape accidental. Printre cele mai infame astfel de exemple este premiul acordat lui Sam & Max: The Big Sleep, o scurtă bandă desenată realizată de Steve Purcell ca tie-in pentru jocul video ce-i folosește personajele. Consensul la care s-a ajuns prin comunitățile de webcomics la acea vreme, cu care sunt de acord, e că premiul a fost acordat mai degrabă pe baza palmaresului lui Purcell, în fața lipsei de familiaritate cu opera celorlalți artiști nominalizați. Astfel, instituțiile reprezentative ale industriei americane de bandă desenată refuzau să se aplece asupra întregului relief deschis de mediul online, preferând familiarul.

Ceea ce a stârnit reacții. Apar webcomics care critică industria mainstream de bandă desenată, precum Comic Critics sau The Gutters. Chiar și cele mai populare webcomics, ca PvP sau Penny Arcade, deși sunt dedicate în general gamingului ajung să tragă ghionturi marilor edituri prin episoade în care critică abordarea din ce în ce mai violentă a lui Batman, direcția artistică a lui Spider-Man sau realizează pur și simplu parodii ale stilurilor grafice folosite. Capitalizând pe succesul serialelor lor, Brad Guigar, Dave Kellet, Scott Kurtz și Kris Straub, când au scris un manual intitulat How To Make Webcomics, au ales drept copertă un sugestiv ghem mototolit de benzi desenate tipărite. Iar alți autori de webcomics foarte populari, ca Aaron Diaz, afirmă că nu vor lucra niciodată în comics.

Cu toate acestea, în aproape fiecare an când se întocmesc listele cu cele mai bune romane grafice ale momentului, măcar unul dintre acele titluri, care se găsește în mai toate topurile, a fost conceput ca webcomic. În 2018 a fost vorba despre On A Sunebeam, de Tillie Walden. În 2017 de Sticks Angelica, Folk Hero de Michael DeForge. În 2016 de Megg and Mogg in Amsterdam and Other Stories de Simon Hanselman. 2015 a fost un an bogat în astfel de titluri cu Sacred Heart de Liz Suburbia, First Year Healthy de Michael DeForge, SuperMutant Magic Academy de Jilian Tamaki și Step Aside, Pops de Kate Beaton. În 2014 am găsit Sam Zabel and the Magic Pen de Dylan Horrocks. Și tot așa.

O concluzie imediată, din nefericire corectă, ar fi că o bandă desenată trebuie să apară în ediție fizică pentru a fi validată critic. În același timp, faptul că fenomenul se repetă de la an la an ne spune și că cele două lumi nu sunt chiar atât puternic despărțite. Iar dacă pășim în afara marilor edituri care publică bandă desenată în reviste, precum și dacă nu ne uită doar la cele mai populare seriale online de bandă desenată, putem găsi o mult mai bună simbioză între mediul digital și cel tradițional. Data viitoare vom vedea care sunt mecanismele prin care cele două medii comunică.

Articol de Alin Răuțoiu