Un nou vis ilustrat de Mircea Pop, ce ne-a fost trimis de Alexandra Anamaria. Iată descrierea: 

„Alerg pe străduțe înguste cu dale din piatră, printre clădiri vechi, mediteraneene. Port o rochie diafană, albă, iar părul lung îmi flutură în vânt. Mereu mă văd din spate, dar și din interior, într-un mod ciudat. Văd totul printr-o perspectivă dublă, ca în benzile desenate, iar detaliile sunt halucinante — disting crăpăturile din zidurile din piatră de un alb murdar, neregularitățile ușilor colorate, acolo unde a căzut prea multă vopsea, florile dintre obloanele întredeschise de la ferestre, iarba crescută printre dalele vechi, cu colțuri măcinate de vreme. Aerul miroase a mare și a teamă, iar eu știu că fug de ceva care mă urmărește — în mine, și peste tot în jur; ceva atât de întunecat încât mi-e teamă să îmi întorc privirea pentru a vedea dacă mai e acolo. Ajung la capătul unui ponton și scândurile îmi scârțâie sub tălpile goale. Mă opresc, inspir, și privesc apa de sub — este mâloasă și întunecată, iar tăcerea și singurătatea din jur, aproape palpabile, cad grele asupra mea în acel loc dintr-o dată mult prea sinistru. Mă întorc cu tot corpul, și acolo, în dreapta mea, la câțiva pași, în mijlocul acestui loc a cărui atmosferă îmi apasă pe piept și nu pot respira cum trebuie, stă chirchită o siluetă acoperită cu o mantie neagră; nu disting nimic din acest demon sau om, căci chipul îi este ascuns de o glugă ponosită. Îi aud mârâitul, grav, asurzitor în liniștea aceea, și mă țintuiește pe loc. Este un sunet de avertizare, o simt cu fiecare por, și cred cu tărie că mă va face una cu pământul. Dar nu. Întinde un deget osos de sub faldurile de material negru ca smoala, și-mi arată în stânga un zid cu 3 uși. Una verde, una roșie, una galbenă. Toate sunt murdare și vechi, scorojite. Cerul se întunecă, un vânt lugubru începe să șuiere aprig, iar eu mă îndrept spre zidul cu uși deja de-o veșnicie. Intru pe cea verde și mă trezesc.”