Visul 25: O pasăre albastră

Visul ilustrat de Mircea Pop ne-a fost trimis de Gruia Dragomir, citește descrierea mai jos.

Merg pe strada Moinești, dinspre Militari spre Drumul Taberei (dinspre Iuliu Maniu spre Timișoara). E un loc foarte familiar, o stradă pe care am mers de sute, dacă nu chiar de mii de ori. Privesc în depărtare, spre vulcanizarea care de obicei se află în capătul străzi, dar nu pot să o văd clar, pentru că se lasă o ceață foarte densă. Aproape că nu mai văd nimic, decât gardul gri, de metal și înclinat al fabricii Frigocom, de pe partea stângă. Strada începe să pară mai mult un râu și, iată, în depărtare, acolo unde trebuia să fie vulcanizarea, se vede ceva: o pasăre ciudată stă pe apă. O pasăre albastră, un fel de corcitură între pelican și cormoran, dar albastră și cu un cioc care se deschide, din când în când, ca o gură imensă. Nu o văd prea bine, e încă departe, dar sunt fascinat de ea. Încerc să o pozez cu telefonul, dar imaginea e neclară când dau zoom. Mă grăbesc spre locul ăla, dar, pe măsură ce ajung mai aproape, ceața dispare și râul redevine stradă. Sunt acum în dreptul vulcanizării, unde înainte era pasărea, și acolo e acum o cutie mare de la un televizor led cu diagonala foarte mare. Mă uit în cutie și este plină cu apă. Într-un mod miraculos, cutia de carton ține apa exact ca un acvariu. În apă văd o siluetă și… nu se poate, e chiar e FOCĂ. O focă care iese la suprafață și mă privește cu o expresie blândă și needy, așa cum o mai face pisica mea când vrea bobițe. Îmi dau seama că are pui, că pe fundul cutiei-de-televizor-acvariu se află și niște pui mici de focă, mai e acolo și o mică broască țestoasă. Îmi amintesc de peștele pe care l-am prăjit la cuptor în hârtie de copt, un lup de mare, pe care l-am pus în frigider în urmă cu trei zile și nu plănuiesc să-l mai mănânc, pentru că am mâncat prea mult pește în ultimele zile și nu mai intră. Cumva îl am la mine, în spate, în ghiozdan. Îl scot și i-l dau. Îl ia și se duce cu el la puii ei, ceea ce îmi oferă un sentiment plăcut, de „am făcut o faptă bună”.

Plec mai departe și ajung, nu știu cum, în mijlocul unui câmp, la vreo 2-3 km de o autostradă. Cât vezi cu ochii e numai pământ arat, doar în spate e un bloc de 9 etaje, cu câteva străduțe și alei în jur, în rest, doar pământ arat. Eu stau pe o bordură cu Dănuț, prietenul meu bun din copilărie, cu care am vorbit chiar ieri, și bem o bere și ne uităm la mașinile de pe autostradă. Îl întreb cine mai vine la ziua lui, pentru că e ziua lui și așa a ales să și-o facă, aici, în acest loc în care nici nu știu cum am ajuns. Zice că Mișu, care și apare, Doc, care se lasă așteptat, și Alex (un alt prieten din copilărie, dar cu care n-am mai ținut legătura și despre care nu mai știu nimic), care apare și el și începe să vorbească cu mine. Dănuț e un pic neliniștit, vorbește cu Mișu. Mișu râde și face mișto, ceea ce îl irită și mai tare pe Dănuț. Eu sunt foarte intrigat de acest loc. Ce caută un bloc de nouă etaje în mijlocul unui câmp, în pustietate? Pare că nu e legat prin nicio stradă de autostradă, nici măcar prin drumuri de pământ bătătorit. Le zic prietenilor mei că mă duc să explorez un pic și să mai cumpăr niște bere (pretext), să văd blocul de mai aproape, că nu o să lipsesc mult. Dintre toți, Alex e cel care vine cu mine, n-aș fi vrut neapărat, pentru că vorbește non-stop și spune numai tâmpenii, cel puțin asta e impresia pe care mi-o lasă, pentru că nu aud clar ce zice. Îl ascult, dar nu-l ascult. Nu ajungem la bloc, pentru că ajungem sub un pod, cum e Podul Basarab, sub care e multă mizerie și blocuri mici de nefamiliști. Blocul de nouă etaje pare acum mult mai departe și mă gândesc că mai bine mă întorc la Dănuț, altfel s-ar putea să ne rătăcim și să întârziem mult. Ne rătăcim. Ajungem lângă o casă și un deal de pământ și un singur drum care dă printr-o portiță ce pare să dea într-o curte interioară a casei. Asta e! Oricum, pare că nu e nimeni acasă. Intrăm pe portiță și ajungem pe o super terasă, cu spații de plajă și platforme de lemn, poate chiar și o piscină, nu-mi dau seama exact, dar ăsta e feelingul, și în jur sunt doar brazi mari, frumoși, de munte. E și lume, nu foarte multă, nu foarte puțină, dar fiecare e pe treaba lui și pare că toți sunt la un fel de picnic în această grădină secretă. Wow, ce loc! Au și bere la draft. Trebuie să ne întoarcem repede să-i luăm și pe ceilalți, să-l aducem aici și pe Dănuț, doar e ziua lui. Ne întoarce în fugă pe unde am venit, încercând să nu ne mai pierdem și de data asta. Mă trezesc…