Visul 15: Free Falling

Mircea Pop a ilustrat un nou fragment de vis. Descrierea, pe care o poți citi mai jos, a fost trimisă de scriitoarea Adina Rosetti.

Free Falling

Eram pe platourile de filmare ale unui film-spectacol-de-teatru. Totul era live, cu public, și camere de filmat care înregistrau, într-un cadru natural spectaculos: un soi de platou natural din piatră, aflat pe vârful unui munte împădurit, deasupra unei cascade imense. Se vedeau coroanele copacilor și se auzea apa curgând. Spectacolul trebuie să meargă șnur, numai că eu de abia fusesem distribuită în rol și nu prea știam ce am de făcut. Era un rol de figurație, fără replici, dar eram o prezență importantă. Jucam o fostă sclavă, care ajunge la o petrecere în înalta societate, și purtam o rochie stil La Belle Epoque, voaletă, mănuși, pantofi cu toc. Ca să intru mai bine în personaj, îmi imaginam că citesc o scrisoare de dragoste scrisă pe o batistă dantelată, o scrisoare de la iubitul care plecase la război sau ceva de genul ăsta. Cameramanul m-a observat și mi-a atras atenția că-s prea afectată.
Apoi a început muzica. Toate personajele au început să danseze și am primit o invitație la dans din partea altui figurant. Ringul de dans era o platformă din piatră, chiar în vârf, suspendată deasupra cascadei. Deasupra nu era decât cerul, în jos se căsca hăul. Dansul pe perechi urma o coregrafie prestabilită, pe care eu nu o știam, așa că trebuia să intuiesc pașii din mers. Erau multe rotiri, piruete și chiar aruncări, la un pas greșit aș fi putut să cad în prăpastie. Rochia devenise foarte fluidă, din mătase fină care mi se lipea de corp. Flutura când făceam piruete, aproape dezgolindu-mă. Era o senzație stranie, de pericol și excitare, de frică (puteam să cad oricând) și beatitudinea faptului că dansam pe o scenă, în fața unui public și dansul ăla mă făcea să mă simt frumoasă. Eram așa de îmbătată de senzația asta, încât la o piruetă m-am desprins de grup, am vrut să dansez singură. Nu-mi păsa foarte mult ce se întâmpla, voiam doar să dansez till the end of world. Văzusem un fel de pisc pe care voiam să ajung, dar pentru asta trebuia să trec printr-o zonă îngustă, pe un fel de cărare extrem de periculoasă, peste care se spărgeau valurile care veneau din cascada de dedesubt.
Am alunecat foarte repede și-am căzut. Am văzut fețele celorlalți actori cum mă privesc cu groază, dar și cu un soi de amuzament. Din fericire, exista o scară împletită din frânghii și am reușit să mă prind de ea. Acum eram la mijlocul cascadei, prinsă de o scară fragilă care se clătina în bătaia vântului. Senzația de libertate era incredibilă. Am început să-mi fac vânt cu scara, ca și când m-aș fi dat într-un leagăn. De sus și din lateral veneau valuri de stropi de apă, ca și cum aș fi fost la intersecția unor ploi. Apoi a început să se reverse o cantitate tot mai mare de apă. Nu mă mai puteam urca înapoi pe scară. Știam că apa o să mă acopere cu totul, că o să mă strivească mii de metri cubi. Totul s-a umplut de apă și (probabil) m-am înecat.

M-am trezit după câteva zeci de ani. Eram în același loc, dar acum era totul uscat. Stăteam agățată de aceeași scară, dar, uitându-mă în jos, am constatat că, de fapt, eram doar la câțiva centimetri deasupra solului. În jur era un decor post-apocaliptic, ca după o mare explozie nucleară. Totul era gri și uscat. Se vedeau doar niște țevi și utilaje ruginite. Trei oameni, doi bărbați și o femeie, stăteau de vorba lângă mine. Aveau hainele rupte și fețele murdare. Femeia se vedea că demult fusese o frumusețe. Unul dintre bărbați purta mănuși tricotate și-i lipseau părți din degete. Mi-am dat seama că erau actorii principali din film! Depănau amintiri din vremurile de demult, își aminteau ce frumos dansaserăm cu toții și cum se speriaseră când căzusem. Eu îmi aminteam toate astea ca prin ceață. Mă întrebam de ce bărbatul nu mai are toate degetele. De la explozie, mi-a explicat. Părea că totul se întâmplase într-o altă viață.
Îți mai aduci aminte de mine, domnișoară? m-a întrebat al doilea bărbat. M-am uitat la el, părea un moș zdrențăros, avea răni pe față, arăta destul de înspăimântător. Fusese și el figurant în film, cel care mă invitase la dans. A schițat câțiva pași și a rânjit. M-am cutremurat. Mă întrebam dacă și eu am ajuns ca ei, dacă și pe mine m-a afectat explozia. Mă întrebam dacă o să mai fie ceva cum fusese înainte, dacă o să mai existe filme și rochii de mătase și cascade în care să cazi în timp ce dansezi.