Visul 11: O copilă făcută din lumină

Al unsprezecelea vis ilustrat de Mircea Pop ne-a fost trimis de Iulia Iordan. Iată descrierea pe care am primit-o: 

Cuvinte înainte: Visele sunt de obicei alerte, eliptice, violente. Nu am mai găsit de când aveam șase ani o aripă pe care să zbor liniștită.

Mă trezesc. El se trezește de asemenea, deși nu suntem în aceeași încăpere, văd și știu asta. Iese și traversează strada. În privirea lui se vede că s-a trezit de tot, de aceea nu poate privi pe nimeni în ochi ca să nu stârnească bănuieli. Dar, la primul colț de stradă, două santinele îl înhață și îl duc la ospiciu. Eu îl însoțesc peste tot ca și cum aș fi o umbră sau, mai bine zis, o fantomă. Doar el mă vede. Mă privește cu teamă și se întreabă dacă nu cumva îl voi trăda. Dintr-o dată devin vizibilă, sunt una dintre asistentele de la ospiciu. Nu îl dau de gol, dar nici nu îl înțeleg. În timpul jocului de priviri, sunt pe rând el și ea. Deși sunt conștientă că este periculos, încerc să-l scot de-acolo. Reușesc cumva să trec de toate ușile încuiate fără ca nimeni să ne observe, el mă urmează spre ieșire. Mă comport ca și cum l-aș duce la analize sau la o altă secție din ospiciu. Este liniște peste tot, nu se aude niciun cuvânt, niciun sunet, cu toate astea tensiunea este asemănătoare cu cea din timpul unui bombardament.

În același timp, se desfășoară o altă poveste, coșmarul meu obișnuit în care sunt personajul principal: o fată care fuge de un urmăritor necunoscut, fără chip, dar de o forță copleșitoare. În acest tip de vis nu am făcut niciodată schimb de rol cu urmăritorul meu. Este, cred, coșmarul oricărei fete și femei să fie urmărită noaptea, pe o stradă pustie, să alerge fără să avanseze, să respire fără să inspire oxigen, să simtă în permanență iminența captivității. Trezirea aduce cu ea un sentiment de bucurie eliberatoare că nu s-a întâmplat de-adevăratelea. Dar, uneori agonia urmăririi durează atât de mult încât...

Dintr-o dată, nu mai sunt nici el, nici ea, devin observatorul. Visul paralel cu urmăritorul necunoscut se estompează până dispare de tot. Pentru o clipă imaginile se  întrepătrund într-atât încât mi se pare că nu mai înseamnă nimic, ca și cum m-aș uita la un film absurd. Personajele și obiectele sunt când în alb negru, când saturate de culoare, de o intensitate nefirească. În stradă se privesc și ea înțelege un pic mai mult despre ceea ce el îi ascunde dincolo de privirea hăituită, dar lasă privirea în jos când își dă seama cât de limitată este înțelegerea ei. Îi vine ideea să-l ascundă în casa unui interlop, pare soluția cea mai deșteaptă, dar nu este. Gazda este înconjurată de iscoade care deja îl căutau, o analizează cu privirea întrebându-se ce caută acolo și dacă are legătură cu fugarul. Ea nu îl trădează. Gazda începe brusc să se plângă că-i lipsesc lucruri din buzunare și din încăpere. Le văd și eu cum dispar. Nu poate fi decât vina lui, a intrusului fugar. Atunci el devine vizibil și îi vedem, eu și gazda, cum ies din casă amândoi, dar nu putem face nimic, parcă suntem imobilizați cât să le dăm un avans. Fug amândoi în direcții opuse sperând să li se piardă urma.

Se regăsesc mai târziu în casa cuiva care nu este acasă, îi privesc din exterior la fereastra casei, văd cum dintre ei se ridică ceva ca o bilă luminoasă. Fug împreună multe zile. Fuga, la început obositoare, devine treptat una cu respirația, ușoară și revigorantă. Mă alătur lor și îmi simt picioarele altergând pe deasupra pământului.

Îi regăsim după un timp la marginea unei păduri. Ea și o copilă făcută din lumină se trezesc dimineața în țărâna de la marginea unui drum asfaltat, fetița e un pic confuză. În timpul scurt cât durează sentimentul de confuzie, eu sunt copila. Ea are o mulțime de foi în mână. Nu-i este teamă că le va zbura vântul și cineva le va găsi urma. Sesizez scurt că doar mie îmi mai este teamă, în locul acesta nou frica pare a fi inexistentă. Ia câte o foaie și o strecoară în buzunarele celor câțiva trecători. Ei nu le văd, nici ceea ce li se strecoară în buzunare, dar vor înțelege mai târziu. Cel puțin așa crede ea. Îmi este teamă pentru ele: să nu fie văzute, să nu fie prinse, mi se pare ciudat să văd trecători pe un drum din pădure, ca și cum ar fi pe o stradă cu case. Respir ușurată când decid să intre în pădure. Între timp, văd peste tot încăperi parțial delimitate sau acoperite ca și cum pădurea ar fi o uriașă casă. Sunt mulți ca ei. Oameni cu privirea pătrunzătoare, cu un fel aparte de a fi conștienți de ei și de lume și care par să aibă o legătură specială cu natura, o legătură pe care eu nu o înțeleg deocamdată. Cu toții par ocupați cu pregătiri. Intuiesc faptul că vor să meargă în lume și să trezească și alți oameni. Îmi lasă impresia unei secte, însă una fără religie și ritualuri, aparent fără lideri și sacrificii. Pentru o clipă mă întreb ce fel de utopie mai e și asta?

Undeva un băiat cântă la chitară un cântec mai degrabă încărcat de note triste. Fetița se îndreaptă spre el ca să audă mai bine. Când se uită la el, privirea i se transformă în ață și o leagă de privirea lui. Timpul lor se oprește puțin.

Alături este o mașină de cusut. Fiecare persoană de aici își croiește singură haine extravagante colorate, neobișnuite. Culorile lor ies în evidență o clipă, apoi se transformă în fundal. Mai departe îl revăd pe el: pare preocupat, vorbește cu ea și cu alții. Este o zi specială în care își fac daruri unii altora. Fetița vorbește cu o pisică sau cu el. Nu îmi e clar, dar treptat devine evident că este vorba despre el. Îi spune cât este de fericită. În timpul ăsta smulge iarba de lângă o bordură (Bordura unei case sau a unui mormânt? Mi se pare că cineva face decupaje în câmpul meu vizual și îmi limitează controlul asupra propriei priviri.). Iarba rămâne în urmă uniformă ca și cum ar fi fost tunsă de o mașină. În mod normal nu i-ar fi plăcut să facă asta, acum o face pentru a-și descărca o parte din emoțiile pe care nu le înțelege. El îi spune că singura teamă justificată este aceea că nu poți dărui. Îi pune în palmă ceva care seamănă cu o nucă și o sărută pe frunte.

Pisica începe să toarcă. (Care pisică?) O îndeamnă să deschidă o ușă. Acolo este băiatul care cântă la chitară. Nu e singur. Așa că fata închide ușa să nu deranjeze. Se așază pe iarbă cu pisica și se întreabă ce este obiectul de la tatăl ei. Este strălucitor și translucid. Înăuntru se întrezărește ceva. Băiatul cu chitara iese din cameră și se apropie de ea. Ața formată din privirile lor reapare. Se așază împreună pe iarba proaspăt tunsă. El îi pune căștile pe urechi și îi cântă ceva special compus pentru ea. Nimeni altcineva nu le mai aude muzica. Nuca alunecă între ei și începe să strălucească din ce în ce mai tare. Lumina se face tot mai puternică și mă orbește. Deasupra ei undeva văd niște gene care se mișcă în sus și jos. Sunt ale pisicii.