Top 10 Alan Moore (locurile 3-1)

3. Saga of The Swamp Thing (1984 - 1987)

Cu Saga of the Swamp Thing Alan Moore a aterizat în SUA la DC Comics, revitalizând un titlu cândva apreciat, dar de mult timp apus. Cu exercițiul poveștilor publicate în reviste britanice, cu episoade scurte, Moore acum se poate lăfăi în peste 20 de pagini pentru a spune povești horror, înfiorătoare, grotești, dar animate de umanitate. Povești care cresc unele în altele pe o lungă durată de timp, își stratifică temele și conflictele programatic, cu răbdare, într-un fel insolit pentru benzile desenate ale vremii. Și care a început să fie norma pentru serialele de televiziune doar în ultimul deceniu.

Stephen Bissette și John Totleben dezvoltă același stil rafinat, detaliat și ornamentat pe care Totleben îl va folosi ulterior pentru a încheia Miracleman, iar acum pentru a invita cititorul în lumea iridescentă a vegetalului și organicului.

Swamp Thing dă tonul și trasează metoda pe care DC Comics, prin editoarea Karen Berger, o va folosi pentru a crea Vertigo Comics și titlurile aferente. Iar asta nu doar pentru că din paginile seriei a apărut John Constantine. Fie că vorbim despre Sandman, Animal Man, Hellblazer sau Shade, the Changing Man, citind primele volume ale seriilor, e imediat vizibil că Gaiman, Morrison, Delano și Milligan realizau propriul cover la ceea ce Moore făcuse cu Swamp Thing, după care vor începe să-și găsească propriile direcții.

2. From Hell (1989 - 1996)

From Hell a avut printre cele mai tulburate istorii editoriale dintre toate benzile scrise de Moore. Spre deosebire de Miracleman sau V de la Vendetta nu a suferit nicio schimbare de format pe parcursul publicării. De fapt lentoarea cu care se lansa a venit din insistența autorilor de a-și păstra viziunea integră. Și-a început publicarea prin scurte episoade în Taboo, colectate ulterior de Tundra, continuate sub Kitchen Sink Press și legate într-un final de Eddie Campbell Comics în 1999, la aproape zece ani de la publicarea primului episod. Cu atât mai impresionat cu cât From Hell este printre cele mai ambițioase romane grafice ale lui Moore. Evitarea compromisului artistic a făcut ca acest roman grafic să ajungă cu dificultăți în fața cititorului. Contribuind deja la un text oricum dificil, făcându-l să fie deseori apreciat, dar rareori discutat.

Pornind de la cartea de non-ficțiune a lui Stephen Knight, Jack the Ripper: The Final Solution, Moore și Campbell propun o ipoteză de identitificare a lui Jack the Ripper ca Sir William Gull, medicul reginei Victoria. Nu e prezentată ca un mister, nu este o poveste cu detectivi. Are alte două mize. Prima, de a popula povestea cu suficient de multe personaje istorice, reprezentate autentic, de a contura suficient de bine Londra sfârșitului de secol de la arhitectură, la dinamici sociale, la atmosfera politică, încât ceea ce autorii recunosc că e fals să pară verosimil și înfiorător. A doua miză e expunerea diferitelor idei ezoterice de care scenaristul e interesat. Doar se recomandă drept magician. Spre deosebire de alte opere ulterioare, acestea nu-s prezentate eseistic, printr-o prelegere ușor narativizată și frumos ilustrată, ca în Promethea, nici nu-s atât de absconse încât cititorul să trebuiască să fie atât de intim familiarizat cu Iain Sinclair încât efortul să devină inutil, ca în LoEG: Century. Cele două intenții din spatele textului se potențează reciproc. Realismul și mijloacele de expunere temperează caracterul ezoteric, îl fac să fie parte din lumea poveștii, iar acesta face ca realismul să nu fie un simplu exercițiu de cercetare.

Eddie Campbell este un alt motiv pentru care From Hell nu este deseori adus în discuție. Deja premisa cărții este mult diferită de majoritatea bibliografiei lui Moore. Iar Campbell o mută suficient de mult de pe traiectorie încât abordarea să fie familiară, dar deplasată într-un fel dificil de specificat la prima vedere. Un exemplu ar fi grila de nouă casete preferată atât de Moore, cât și de Campbell în propriile sale benzi. Doar că Moore o preferă pentru a putea mișca punctul de vedere și a descompune gesturile personajelor. Campbell pentru a doza schimbul de replici. Iar în From Hell se vorbește foarte mult. Stilul grafic este un alt aspect. Hașura densă și fină a lui Campbell evocă gravurile vremii și mai ales ilustrațiile din ziare. Deseori în benzile lui Alan Moore stilul artistic se schimbă pentru a evoca anumite publicații sau perioade, însă mereu cu o fluență care aduce cu sine artificialitate, subliniind această schimbare. În From Hell devine pur și simplu stilul benzii.

1. Watchmen (1986 - 1987)

Watchmen este o bandă desenată realizată de un Moore ajuns la maturitate ca scenarist, dar animat, energic și în contact viu cu societatea în complexitatea ei. Astfel, reușește o sublimare a tot ceea ce a realizat și intenționat ca autor până atunci. Este o poveste care capturează atmosfera de panică cauzată de Războiul Rece și apocalipsa pe care ar dezlănțui-o dacă devine fierbinte, dar fără naivități politice. Este deopotrivă o narativizare a istoriei benzii desenate nord-americane și o critică a celei cu supereroi, dar făcută cu subtilitate, prin dezvoltarea unor personaje credibile și prin jocul cu perspectiva lor asupra evenimentelor. Este de asemenea un thriller foarte bine spus, plasat într-o ucronie abil construită, care comentează asupra istoriei reale a SUA. Iar în urma sintezei tuturor acestor elemente se realizează un salt calitativ care face din Watchmen să fie mult mai mult decât suma părților componente. E un text dens, sofisticat atât tehnic, cât și conceptual, care se dezvăluie iar și iar la fiecare lectură, fără a fi deosebit de greoi.

Dave Gibbons este colaboratorul ideal, iar fără el Watchmen n-ar fi fost textul pe care îl avem în față, fărâmându-se sub propria greutate sau transformându-se fundamental. Chiar și un artist din aceeași generație, cu o abordare asemănătoare, ca Brian Bolland, ar fi fost prea crud. Cineva ca Alan Davis ar fi fost prea dinamic și autentic supereroic. Un artist de bandă desenată clasică, precum Curt Swan prea desuet și curat. Totleben n-ar fi putut să redea lumii soliditatea de care are nevoie. Kevin O’Neil sau Steve Parkhouse ar fi dus totul în domeniul grotescului.

După un titlu ca Watchmen mulți autori ar fi putut să se retragă. Iar dintre cei care n-au făcut-o au căzut în parodierea involuntară a propriilor manierisme și teme. Că Moore a continuat, uneori într-adevăr și prin auto-parodie, reușind să găsească subiecte noi sau să le atace pe cele vechi din noi unghiuri e o demonstrație a vitalității sale ca scenarist.

Articol de Alin Răuțoiu