Top 10 Alan Moore (locurile 10-6)

10. Providence (2015 - 2017)

După Primul Război Mondial, Robert Black își abandonează slujba de jurnalist din New York pentru a călători prin regiunea New England în încercarea de a descoperi „America ascunsă”. Robert se așteaptă să descopere America boemilor, a intelectualilor marginalizați, trasând relațiile subcutanate de pe trupul coastei de vest. Și face asta, într-adevăr. Dar nu străpunge mai adânc în trupul societății. În fiecare capitol ia contact cu personaje și creaturi inspirate din opera lui H. P. Lovecraft sau care au influențat-o pe aceasta, fără să-și dea seama de fapt ce se petrece. Astfel, descoperă lucruri cu adevărat ascunse, pe care nu e capabil să le accepte decât mult prea târziu.

Cu Providence Moore încheie și răscumpără un ciclu de povești mai degrabă neinspirate, revenind cu o capodoperă după o lungă perioadă în care cariera sa părea că se va încheia cu proiecte insulare și lupte cu epigoni. De la începutul anilor 2010 numele său fiind asociat mai mult cu infame continuări ale titlurilor care i-au adus renume, cu adaptări în bandă desenată ale unor povestiri scurte sau chiar scenarii de filme, și mult prea puțin cu opere originale. A revenit totuși în formă cu acest roman grafic care servește drept un tratat comprehensiv despre opera lui Lovecraft, dar și despre consumerism, despre povești care nu ar trebui spuse pentru a nu fi transformate în obiecte de largă circulație, infectând astfel lumea tocmai cu otrava și păcatul asupra cărora se atrăgea atenția prin relevare.

De bine sau de rău, Jacen Burrows este probabil cel mai fidel colaborator din câți a avut Moore, redându-i scenariul detaliat într-o manieră corectă și academică, dar atât. Lucru care retroactiv ar trebui să ne facă să apreciem ceea ce restul artiștilor care au lucrat împreună cu Alan Moore au avut de oferit operelor la care au contribuit. De multe ori aceștia fiind ei înșiși autori talentați și aventuroși.

9. V de la Vendetta (1982–1985, 1988–1989)

V a luat naștere când Dez Skinn, editorul revistei Warrior, a cerut o clonă a lui Night Raven: un personaj co-creat de Steve Parkhouse și David Lloyd pentru Marvel UK, însă Moore și Lloyd s-au îndepărtat rapid de sursa de inspirație. Deoarece Lloyd nu mai era dispus să caute referințe pentru mașini, haine și clădiri, și-au mutat eroul mascat într-un viitor distopic, iar elementul politic a avut un efect transformativ asupra naturii poveștii și mai ales a modului de reprezentare și redare. E suficientă compararea oricăror planșe din Night Raven cu cele din V de la Vendetta realizate de același artist pentru a vedea trecerea de la un thriller decent, incitant și bine realizat, dar eminamente o bandă desenată de acțiune pentru adolescenți, la o poveste atmosferică, cu o construcție densă și complexă a lumii, pe care nu se grăbește să o dezvăluie dintr-o dată.

Pe de altă parte, cu cât devine mai explicit politic, cu atât discursul lui Alan Moore devine mai confuz, iar în puține opere discursul său transpare din scenariu mai explicit și mai direct decât în V de la Vendetta. Erau totuși vremuri confuze, iar acest roman grafic rămâne un document-mărturie închegând impresionistic atmosfera în care amenințarea războiului nuclear doar sporea violența extremismului.

8. The Bojeffries Saga (1983 - 1991)

The Bojeffries Saga este considerată o operă minoră, în măsura în care este amintită (Tim Callahan a sărit-o în a sa Mare Recitire a lui Alan Moore realizată pentru Tor) dar asta n-ar trebuie să ne descurajeze să o reconsiderăm.

Este al treilea serial produs de Moore pentru revista britanică Warrior, însă nu a beneficiat de o reeditare în SUA, iar în momentul în care a fost strânsă în volum și publicată pe țărmuri americane în 1992 deja narațiunea din jurul lui Moore ca autor nu-i mai putea rezerva alt loc decât unul marginal. Cu toate că Moore și Parkhouse au revenit asupra personajelor cu regularitate de-a lungul anilor '90 în diferite antologii și producând o poveste nouă de 24 de pagini pentru ediția finală publicată de Top Shelf în 2013.

Spre deosebire de V de la Vendetta și Miracleman, The Bojeffries Saga este o comedie. Nu are supereroi sau vigilantes, ci urmărește o familie disfuncțională dintr-un cartier muncitoresc din Anglia. La momentul respectiv cea mai aptă comparație ar fi fost cu The Young Ones, un serial britanic important pentru dezvoltarea scenei de comedie alternativă din Londra. Acum m-aș gândi la What We Do In The Shadows. Pentru că la fel ca în filmul lui Taika Waititi acea familie e compusă în mare parte din monștri care încearcă să ducă o viață liniștită și împlinită în ciuda caracterului supranatural cu care sunt binecuvântați sau blestemați, iar felul în care eșuează este principala sursă de umor. Prin clanul Bojeffries, Moore prezintă familia englezească a copilăriei sale, forțată să iasă din timpul care a definit-o, punând-o în conflict cu noi dinamici sociale și tehnologii.

Bibliografia lui Moore nu e lipsită de elementul comic, dar nu ar fi prima calitate la care mulți cititori s-ar gândi pentru a o descrie. Însă The Bojeffries Saga ne arată că o mânuiește suficient de bine încât să poate susține o serie doar prin ea. Iar Parkhouse face un tur de forță de la designul creaturilor, la detaliul arhitectonic prin care nu ne scoate nici pentru un minut din acele council houses, la expresivitatea cu care redă reacțiile personajelor.

7. Supreme (1999 - 2002)

De-a lungul anilor '90, în timp ce-și căuta independența editorială, Alan Moore a oferit scenariul și pentru câteva titluri de la Image Comics, principala editură independentă de benzi de gen a momentului. Cele mai multe sunt într-adevăr opere minore, opere de gen realizate pentru plată și pentru a ține calde relații de muncă și canale de publicare, după ce și-a epuizat resursele de timp și energie cu proiecte mult mai ambițioase și literare precum Big Numbers sau From Hell. Supreme, în schimb, e o revenire.

În Supreme Moore ia un personaj creat de Rob Liefeld și-l transformă într-un analog de Superman. Clark Kent devine Ethan Crane, Lex Luthor se transformă în Darius Dax, Lois Lane în Diana Dane și tot așa. Însă seria nu-i doar un pretext pentru Alan More de a spune povești cu Superman, cu toate că mare parte din farmecul ei e chiar ăsta. Ethan devine conștient că realitatea din care face parte este rescrisă periodic, multe capitole constând din juxtapunerea unor situații și versiuni clasice ale personajelor, repovestite ca pastișe (desenate de Rick Veitch) ale benzilor cu Superman de sub Mort Weisinger, cu versiuni moderne ale acestora. Astfel, Supreme are o parte de istorie a benzii desenate nord-americane cu supereroi (dar nu numai; un capitol se apleacă asupra benzilor horror de la EC Comics, de exemplu) și o parte de critică a evoluției acesteia și mai ales a felului în care Moore însuși a influențat-o.

6. Top 10 (1999 - 2001)

Top 10 este poate printre cele mai puțin ambițioase formal, ideologic, conceptual serii de lungă întindere realizate de Moore. Este, în esență, un police procedural care întâmplător se desfășoară într-un oraș populat doar cu supereroi, monștri, zei și alte creaturi fantastice. Iar tocmai de aceea merită apreciată. Are, desigur, un ușor joc intertextual cu istoria benzii desenate. Împunge diferite atitudini sexiste, rasiste și anti-imigranți. Dar mult mai puțin decât în celelalte titluri de pe listă. Mult prea puțin pentru a distrage atenția de la competența exhaustivă de care dau dovadă creatorii. Ceea ce reușește o echipă întreagă de regizori, scenariști, tehnicieni și actori într-un serial ca Hill Street Blues, Moore, Ha și Cannon reușesc singuri, număr de număr.

Top 10 arată că ceea ce stă la baza tuturor capodoperelor lui Moore este stăpânirea unor principii fundamentale ale scenariului. Capacitatea de contura eficient personaje interesante, aflate în relații dinamice și credibile cu cei din jurul lor, de a spune povești antrenante care-și modulează tonul pe parcurs și găsesc deznodăminte satisfăcătoare, puterea de a construi lumi dense, animate de realități sociale și economice.