Succesul seriei „Asterix” (prima parte)

24 octombrie 2019

Pe 29 octombrie Asterix sărbătorește 60 de ani de la apariție. Pentru a marca aniversarea, Régie Autonome des Transports Parisiens a redenumit douăsprezece stații de metrou în onoarea scundului gal. De asemenea, monetăria pariziană va emite un set de monede și medalii comemorative cu personaje din banda desenată creată de René Goscinny și Albert Uderzo. Nu este însă nici pe departe prima dată când statul francez le omagiază creația. Și poate nici cel mai spectaculos fel în care a făcut-o. De exemplu, în 1965, când a fost lansat primul satelit francez, acesta a fost botezat Asterix, evident, după personajul din banda desenată eponimă.

 

(sursa imaginii)

 

Iar până la urmă au de ce să se mândrească cu asta. Albumul Astérix – La Fille de Vercingétorix, realizat de Jean–Yves Ferri și Didier Conrad sub supravegherea lui Uderzo, va fi tipărit în 5 milioane de exemplare și tradus simultan în multiple limbi, fiind probabil cea mai bine vândută bandă desenată de pe glob. Distincție pentru care s-a luptat cam fiecare album al seriei lansat de la jumătatea anilor `60 pînă în prezent. Iar seria nu este doar un succes comercial. Dovadă că e citită și apreciată nu numai de copii și adolescenți, ci și de jurnaliști sau demnitari, că i se dedică studii și simpozioane, că statul francez își decorează monumentele cu chipurile personajelor.

 

(sursa imaginii)

 

Cum poate fi explicat avântul lui Asterix? Goscinny nu prea știa. În 1967 a descris traiectoria ascendentă a personajului de la serial, în revista Pilote, la album, la fenomen mediatic drept bruscă și misterioasă. Desigur, pentru autori această justificare poate fi satisfăcătoare, ba chiar reconfortantă. Cine n-ar vrea doar să-și propună să distreze cititorii, iar providența să lucreze prin ei. Însă cititorii, editorii și poate chiar alți autori au nevoie de un răspuns mai detaliat. Anumiți critici și comentatori s-au aventurat în diferite explicații variind de la calitatea benzii, la natura caracterului ei franțuzesc, la încărcătura ei ideologică ba de dreapta, ba de stânga. Alții, din contra, insistă că este un succes de marketing la care a participat inclusiv statul francez și jurnaliștii în căutare de noi subiecte. Se caută răspunsuri în biografia autorilor, în experiența cosmopolită a lui Goscinny, crescut în Buenos Aires și New York, trecut prin varii încercări și experiențe de viață.

 

(sursa imaginii)

 

Dacă vrem să fim riguroși realizăm că fiecare dintre aceste răspunsuri naște la rândul lui alte întrebări. Ce e acela caracter franțuzesc? Cum poate fi deopotrivă de dreapta și de stânga? De ce Oumpah-pah le Peau-Rouge, o colaborare anterioară între Goscinny și Uderzo, nu s-a bucurat de același succes. De ce a decis statul francez să-l susțină tocmai pe Asterix. Și tot așa. În același timp, trebuie să recunoaștem că toate aceste justificări poartă o anumită valoare de adevăr. Pentru a le putea nuanța și ordona într-o explicație convingătoare, trebuie însă să ne întoarcem mult înainte de 1959 și să înțelegem nașterea pieței moderne de bandă desenată din Franța, apoi cum a ajuns Astérix în sine să fie publicat.

 

Dacă în Statele Unite ale Americii în anii ‘30 banda desenată cunoștea o epocă de aur, iar autorii spuneau povești de toate tipurile și genurile, publicate în mai toate cotidianele de largă circulație, în Franța ele deveniseră apanajul revistelor de copii. Nu doar atât, dar fiind gestionate în mare parte de Biserica Catolică era încurajat un conservatorism atât formal cât și textual. Când Paul Winkler lansează în 1934 Le Journal de Mickey, aducând în Franța din acele titluri americane, publicația ajunge un blockbuster. Numărul de debut vinde 400.000 de exemplare și deschide porțile pentru nenumărate alte reviste care publică stripuri americane, alături de jocuri și romane în foileton. Astfel publicul francez face cunoștință nu doar cu Mickey Mouse și Donald Duck, al căror stil elastic poate fi văzut și în desenul lui Uderzo, ci și cu Little Orphan Annie, Pete the Tramp, Tarzan, Flash Gordon, The Phantom și Mandrake, the Magician. Despre acestea din urmă Jean Giraud spune într-un interviu acordat lui Kim Thompson în 1987 că „erau de o înaltă calitate grafică - foarte inventive, foarte mature în concepte, foarte evoluate.” Iar competiția francofonă nu venea de pe piața internă, ci de la revista belgiană Le Journal de Spirou și Le Petit Vingtième, suplimentul pentru copii al ziarului belgian Le Vingtième Siècle.

 

(sursa imaginii)

 

Însă în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, sub ocupația nazistă, multe dintre aceste titluri de import sunt interzise, iar revistele care le publicau reduc din numărul de pagini sau își încetează apariția cu totul, eliberând temporar piața. Întrucât aveau propriile personaje, revistele belgiene rezistă mai bine și sunt pregătite să acapareze din public, imediat cum resurse ca hârtia și cerneală nu mai sunt raționalizate. Le Journal de Spirou se extinde, iar în 1946 apare Le Journal de Tintin. Marele debut francez este revista Vaillant care în ciuda anti-americanismului său, doar era editată de Partidul Comunist, își modelează formatul și benzile desenate după producțiile importate din SUA. De aceea, deși după finalul războiului stripurile americane revin în publicațiile franțuzești (relansatul Le Journal de Mickey vinde inițial 600.000 de exemplare) ele întâmpină o competiție mai puternică, dar și rezistență politică.

 

(sursa imaginii)

 

O ciudată alianță formată din sindicate ale ilustratorilor francezi, dascăli, organizații catolice și organizații comuniste se adună pentru a cere interzicerea benzilor desenate americane, fiecare din propriile motive. Întâmplarea a făcut ca aceste motive, fie ele morale, comerciale sau politice să conveargă în jurul publicațiilor de import din sfera nord-atlantică. Deoarece între 1946 și 1950 se naște generația care va da Mai ‘68, explozia demografică îi pune Franței încă de pe atunci probleme, iar sub pretextul igienei morale și prevenirii delicvenței juvenile se dă Legea nr. 49-956 din 16 iulie 1949, care reglementează publicațiile de tineret prin instaurarea Comisiei de supraveghere și control a publicațiilor pentru copii și adolescenți. Mulțumită caracterului francofon, publicațiile belgiene domină piața franțuzească alături de Le Journal de Mickey căruia îi va fi din ce în ce mai greu să se dezvolte. Această secvență de evenimente se va reproduce și în Statele Unite ale Americii câțiva ani mai târziu, culminând cu înființarea Comics Code Authority și asigurarea supremației pe piață timp de 20 de ani a benzilor de la National Comics (viitorul DC), Archie Comics și Disney.

 

Dar revistele belgiene nu au absorbit doar cotă de piață, ci și autori. Georges Troisfontaines înființează agenția World Press, care subcontractează autori pentru diferite publicații, mai ales pentru Le Journal de Spirou. Acolo s-au cunoscut Uderzo și Goscinny. Acolo au creat un proto-Asterix, pe Oumpah-pah. Oumpah-pah le Peau-Rouge se desfășoară în secolul al XVIII-lea în America colonizată de Franța și-l urmărește pe războinicul Oumpah-pah (masiv, viteaz, mâncău) din tribul Picior-Plat. Spirou, nu e interesat de serie, iar fiind sub contract de exclusivitate cu revista, Oumpah-pah intră la sertar.

 

(sursa imaginii)

 

Deoarece condițiile de muncă se înrăutățesc, sunt nevoiți să-și ia alte slujbe pe lângă cea de la World Press pentru a se putea susține. De aceea, Goscinny și Uderzo împreună cu alți angajați ai agenției vor să se sindicalizeze, compunând o cartă a desenatorilor prin care doresc, printre altele, să-și păstreze din drepturile asupra creațiilor. Troisfontaines îl concediază imediat pe Goscinny, iar Uderzo, Jean-Michel Charlier și Jean Hébrard își dau demisia în semn de protest. Cei patru intră pe lista neagră a industriei.

 

Soluția salvatoare este înființarea unei agenții proprii, EdiPresse-EdiFrance, organizată mai degrabă ca o cooperativă de artiști, folosindu-se de o mică moștenire primită de Hébrard. În primii ani lucrează mai mult în publicitate sau sub pseudonime (Goscinny scrie Le Petit Nicolas semnându-se ca Agostini), dar încetul cu încetul revin în industria de bandă desenată, de această dată cu mai multă libertate. În 1958 încep publicarea lui Oumpah-pah în Le Journal de Tintin, totuși fără rezultate spectaculoase.

 


Povestea succesului seriei Asterix va continua într-un articol viitor, pe care-l poți citi aici.

Articol de Alin Răuțoiu

Recomandări (19) Interviuri (9) Noutăți (6) Titluri în focus (33) Evenimente (1) Școală (2) Concursuri (13)
Concurs Ziua Cărții – Editura MiniGrafic 23 aprilie 2024
REGULAMENT OFICIAL DE PARTICIPARE LA CAMPANIA „Concurs Ziua Cărții – Editura MiniGrafic” 23 – 24 aprilie 2024 SECȚIUNEA 1. ORGANIZATORUL...
Mai multe
Concurs Ziua Cărții – Editura Grafic 23 aprilie 2024
REGULAMENT OFICIAL DE PARTICIPARE LA CAMPANIA „Concurs Ziua Cărții – Editura Grafic” 23 – 24 aprilie 2024 SECȚIUNEA 1. ORGANIZATORUL CAM...
Mai multe
header interviu
Interviu cu Anna Rakhmanko și Mikkel Sommer despre Vasia, bunicul tău: „Am vrut să creăm senzația că totul e transmis prin ochii unui copil” de Ema Cojocaru 08 ianuarie 2024
Vasia, bunicul tău relatează povestea adevărată a familiei Annei Rakhmanko, așa cum i-a fost istorisită de Liuba, sora bunicului ei, la vârsta de 82 d...
Mai multe
Toate drepturile rezervate © Grupul Editorial ART