Cartea în treizeci de secunde

1944. Naziștii sunt în faza finală a unui experiment paranormal condus de nemuritorul Rasputin: Proiectul Ragna Rok, prin care încearcă să ispitească diavolii Iadului să intre în luptă de partea lor. Dar Rasputin ratează ținta cu câteva sute de kilometri, iar creatura venită din Iad aterizează exact în mijlocul echipei de investigatori aliați pregătiți să lupte cu naziștii — și cu orice grozăvii ar putea ei să invoce. Doar că în fața lor se află un… copil? Ochi mari și nevinovați, coarne, coadă diavolească, piele roșie aprins… un băiețel din Iad. Hellboy, așa cum îl botează profesorul Bruttenholm.

Treizeci și cinci de ani mai târziu, Hellboy, crescut mare, sensibil, dar foarte puternic, inteligent dar foarte sarcastic, lucrând pentru americani și aliații lor, încearcă să afle detalii despre expediția în care acum septuagenarul Bruttenholm era să-și piardă viața — o plimbare spre o insulă pierdută în Oceanul Arctic, în căutarea unui templu dedicat unor zei care nu seamănă cu nimic de pe Pământ. Broaște ucigașe, orori cosmice, ruine blestemate, inamici înviați din morți, naziști, bătăi ca-n filme și replici amuzante și acide, într-o carte pe care n-o veți lăsa din mână până la sfârșit.

Am văzut deja filmele, (nu) mi-au plăcut. De ce să mai citesc și cărțile?

Mai întâi, Hellboy-ul lui Ron Perlman nu e deloc Hellboy-ul lui Mike Mignola. Bufonul din filme e un personaj mult mai serios și mai profund, chiar dacă are mereu o poantă în colțul gurii. Comicul absurd din filme lipsește din cărți, unde tot ce face Hellboy are un sens și nimic nu e gratuit. Lumea lui Mignola e întunecată, rea, periculoasă, plină de secrete și de tragedii; lumea lui Del Toro e amuzantă, colorată și înfricoșătoare precum casa de turtă dulce din Hans și Gretel. Scenariile lui Del Toro au doar o vagă asemănare cu povestea lui Mignola, iar scenariul lui Cosby a încercat să înghesuie toată trilogia Darkness Calls/ Wild Hunt/ The Storm and the Fury în două ore (uitând că volumele respective se sprijină pe un întreg eșafodaj construit minuțios de Mignola în multele aventuri anterioare). Dar, mai important decât toate, sunt MULT mai multe cărți decât filme, iar mitologia lui Mignola e incredibil de vastă, de complexă și încărcată cu momente memorabile.

(sursa imaginii)

Stai. Înseamnă că trebuie să citesc toate volumele ca să înțeleg ceva?

Nu. Aproape fiecare volum e de sine stătător, conținând una sau mai multe povești complete, cu cap și coadă, care dezvăluie noi continente sau insule din lumea Hellboy. Mai mult, o caracteristică definitorie și esențială a seriei Hellboy e că aproape toate poveștile care o compun pot fi citite în orice ordine, deși există o serie de arcuri narative care trebuie, evident, parcurse secvențial. Bineînțeles, toate poveștile au un început — iar volumul de față este, pentru Hellboy, acel început. Sincer, îi invidiez pe aceia dintre voi care abia acum îl descoperă pe Mignola — sunt rari creatorii care au reușit, asemenea lui, să creeze o lume inconfundabilă și un stil vizual cu personalitate atât de puternică încât poate fi recunoscut imediat.

Mignola?

Mike Mignola iubește monștrii. A început să lucreze în industria benzilor desenate pentru că, evident, este una dintre puținele slujbe în care se poate trăi din desenatul de monștri. A fost plătit pentru prima dată în 1982, iar prima sa slujbă serioasă (ca „penciller” aka creionist :) — tipul care desenează întreaga bandă în creion, înainte ca un alt tip să traseze totul cu cerneală) a fost o miniserie cu Rocket Raccoon (Marvel, 1983). A lucrat pentru Marvel și DC înainte de a-și începe propria serie (Dark Horse, 1994 — da, acea serie a fost Hellboy). Iată ce spune el însuși: „Practic, am pus în el tot ceea ce am citit vreodată, tot ceea ce am iubit, filme vechi, tone de reviste pulp, basme și chestii simandicoase pe care le-am citit în facultate — tot ce am citit începând cu Dracula în clasa a șasea, toate lucrurile la care m-am gândit de atunci, le-am adunat și am făcut Hellboy."

O trăsătură comună a tuturor marilor artiști este capacitatea lor de a fi recunoscuți și etichetați dintr-o privire. Eisner, Franquin, Kirby, Moebius, Miller, Bilal, Ross, Boucq, Lee — citești o pagină din albumele lor și îi recunoști. Asta e valabil și pentru Mignola — el e un extraordinar cititor de forme, reducând orice figură la esență, desenând în întregime în alb și negru și folosind culoarea doar pentru a sublinia. Rezultatul pare simplu, aproape expresionist, dar este o reducere la esență foarte atentă la inspirația sa. O altă caracteristică a lui Mignola este că nu se aventurează niciodată în afara lumii sale gotice — „Nu voi desena niciodată mall-uri”, după cum a declarat într-un interviu. Hellboy trăiește în lumea reală, dar aventurile sale îl duc mereu în locuri abandonate, structuri singuratice care au supraviețuit secolelor doar ca să se prăbușească sub pumnii lui. Să citești Hellboy înseamnă să călătorești în timp — în păduri străvechi, sate medievale, conace gotice, castele, cimitire bântuite, ruine vechi de secole... Nu e de mirare că Mignola i-a cerut unui alt mare artist, Richard Corben, să deseneze aventurile lui Hellboy în Mexic — tot soarele ăla nu se potrivea deloc cu stilul lui... :)

Alte lucruri interesante despre Mike? Ei bine, autorii săi favoriți sunt M.R. James, J. Sheridan Le Fanu, E.F. Benson, William Hope Hodgson, H.P. Lovecraft, Manly Wade Wellman. Filmele sale preferate sunt Bride of Frankenstein, The Desecrator (Val Lewton), Night of the Devil, Black Sunday (Mario Bava), The Innocents, The Haunting (varianta originală), Great Expectations (David Lean), La Belle et la Bête (Jean Cocteau), Under the Planet of the Apes, Moby Dick (John Houston), The Man Who Wanted to be King…  În sfârșit, benzile sale desenate preferate sunt aventurile lui Thor și ale Fantastic Four, din epoca Stan Lee și Jack Kirby.

Alte detalii

Dacă aveți nevoie de un imbold suplimentar înainte de a cheltui câțiva lei pe carte, iată aici primele pagini din Sămânța distrugerii.

Hellboy desenat de Frank Miller