Lumea arabă prin ochii unui copil

În 2015, Riad Sattouf publica primul volum din Lߴarabe du Future - Arabul de mâine, și câștiga, în același an, premiul Fauve DߴOr pentru cel mai bun roman grafic la Festivalul Internațional de bandă desenată de la Angoulȇme. Provenind dintr-o familie mixtă, siriano-franceză, Sattouf își povestește în Arabul de mâine primii ani ai copilăriei, petrecuți în mare parte în Libia și Siria, în perioada 1978-1984. 

Riad e un băiețel drăguț, cu păr lung, blond, a cărui mamă e franțuzoaică și al cărui tată e un sirian venit la studii în Franța. După ce obține titlul de doctor în istorie, tatăl hotărăște să accepte un post la o universitate din Tripoli, Libia. Mare admirator al lui Gaddafi, de altfel admirator și al altor dictatori din lumea arabă (Assad, Saddam Hussein), tatăl lui Riad visează la o lume arabă educată, emancipată. Dar crede că acest lucru e posibil doar sub un regim de fier, dictatorial, pentru că, spune el: „la arabi e un pic diferit. Tre’ să-i conduci cu mână de fier. Să-i obligi să se educe, să se ducă la școală... Dacă stai și le ceri părerea, nu fac nimic, sunt puturoși și habotnici… Dar să știi că au același potențial ca toată lumea…” Tatăl speră ca micuțul Riad să facă parte din generația următoare de arabi, cu acces la educație și cultură: „Doar n‑o să stai toată viața‑n vacanță! Arabul de mâine se duce la școală!” 

Dar până se va ajunge acolo, realitatea lumii arabe e destul de dură, chiar și văzută prin ochii unui copil, care nu înțelege totul. Însă în Libia, „cea mai evoluată țară din lume”, după cum spune un personaj la un moment dat, criza alimentelor este o problemă la ordinea zilei - hrana e raționalizată, se găsesc doar câteva feluri de alimente, cetățenii stau la cozi interminabile pentru a reuși să facă rost de ceva de mâncare. Autoritățile interpretează legea în folosul propriu, ceea ce duce la abuzuri precum în scena în care familia lui Riad, întoarsă de la plimbare, își găsește toate bagajele în fața ușii și casa ocupată de altcineva, și primește explicația: „Păi, sunt la mine acasă, frate! Nu era nimeni aici... După cum știi, Ghidul le-a dat tuturor cetățenilor dreptul de a locui în casele care nu-s ocupate.” Când tatăl lui Riad amenință că va chema poliția, cel care le ocupase casa îi răspunde liniștit: „N-are rost, eu sunt polițist…”

Și iată că, „în cea mai evoluată țară din lume” lucrurile nu merg prea bine: „La televizor, ni se spunea că Gaddafi promulgase noi legi care-i obligau pe oameni să-și schimbe locurile de muncă. Adică un învățător trebuia să se facă țăran, iar țăranul, învățător. Tatei îi era teamă. Zicea să plecăm din Libia cât mai repede.” Și astfel, familia părăsește Libia și, după o scurtă oprire în Franța, tatăl acceptă un post de profesor universitar în Siria.

După 17 ani de absență, tatăl lui Riad se întoarce împreună cu familia în Siria condusă de Hafez al-Assad. Sărăcia, mizeria, propaganda, violența par să domnească peste toți și toate aici, afectând nu doar comportamentul adulților, ci și pe al copiilor. Copiii bat și ucid animale, se încaieră, se înjură și sunt la fel de cruzi ca adulții din jurul lor. Micul Riad nu-și găsește locul printre membrii familiei sale nou descoperite în Siria, dar încearcă să se adapteze. Situația pare însă mai complicată decât în Libia; dictatura, cultul personalității și fundamentalismul religios sunt la un nivel mult mai ridicat aici. Sattouf surprinde scene antologice prin ochii personajului copil: schingiuirea unui cățel de către o bandă de copii, oameni spânzurați și lăsați în stradă, despre care chiar tatăl spune: „Știu, e-ngrozitor, dar e necesar... Servește drept exemplu... În felul ăsta, oamenii stau în banca lor și-ascultă… Tre’ să-i sperii cumva…”   

În Siria e penurie de alimente și nu se găsesc antibiotice. Cu toate astea, tatăl lui Riad nu-și pierde speranța, e ferm convins că: „Siria e aliata Uniunii Sovietice. După ce comuniștii îi vor învinge pe capitaliști, o s-avem iar de toate!” Ca să-și înveselească soția îngrijorată, îi cumpără revista Paris Match, pe care o găsește ca prin minune la un chioșc de ziare. Doar că e un Paris Match cenzurat: pozele un pic mai deocheate sunt hașurate, iar articolele politice sunt tăiate cu totul. E foarte interesant de urmărit în tot volumul parcursul psihologic al personajului tată. Dacă la început e doar un student arab dornic să-și obțină doctoratul și să demonstreze că poate înfăptui lucruri mărețe, dar altfel destul de modern, fără prea mare aplecare pentru tradiția islamică, pe măsură ce trece timpul și ajunge din nou sub influența familiei, începe să-și manifeste interesul pentru religie și chiar încearcă să-l inițieze pe micul Riad în tainele Coranului.

Deși atmosfera cărții e apăsătoare pe alocuri, Riad Sattouf nu ne lasă să uităm că toată această lume e văzută prin ochii unui copil. Sunt presărate astfel în întreg volumul scene amuzante sau pline de candoare. Preferata mea e cea în care micul Riad și-l imaginează pe Dumnezeu cu chipul lui Georges Brassens, după ce mama îi spune că în Franța Brassens e un Dumnezeu. Până la urmă, dincolo de orice, să nu uităm că Arabul de mâine este o carte despre copilărie, iar Riad Sattouf spunea într-un interviu pentru Paris Match că el, personal, nu se consideră nici sirian, nici francez. Se consideră desenator de benzi desenate. 

Dacă ați citit Persepolis și tânjeați după ceva asemănător, citiți Arabul de mâine. Iar cât timp așteptați volumul al doilea, încercați și Îndrăznește să dezamăgești. O copilărie în Turcia, n-o să regretați, vă asigur.

Articol de Iulia (redactor Grafic)

Arabul de mâine. O copilărie petrecută în Orientul Mijlociu (1978-1984)

de Riad Sattouf

traducere din limba franceză de Raluca Dincă

Editura Grafic, 2020