Grafic+ „Watchmen” și serialul „The Leftovers”

Am discutat data trecută cum în ciuda unei afinități a lui Damon Lindelof pentru romanul grafic Watchmen de Alan Moore și Dave Gibbons, continuarea ca serial de televiziune a benzii desenate suferă tocmai de pe urma influenței avute de materialul sursă. Multe dintre lecțiile lui Watchmen (1986) au fost consumate nu doar de mediul benzii desenate, dar și de cel al televiziunii. De aceea, pentru Watchmen (2019) a fost o provocare să rămână fidel operei originale, să inoveze pentru a impresiona spectatorii și să abordeze interesele noii generații de creatori. Provocare la înălțimea căreia nu s-a ridicat mereu. Cu toate acestea, în încheierea articolului am promis că nu trebuie să ne imaginăm cum ar fi arătat un serial produs de Lindelof păstrând influența lui Watchmen (1986), însă eliberat de a scrie o continuare directă a romanul grafic.

Din 2014 până în 2017 a realizat o adaptare (și continuare) a romanului The Leftovers de Tom Perrotta, împreună cu acesta. În urma unui eveniment denumit Răpirea 140 de milioane de oameni dispar pur și simplu într-o distribuție aleatorie. Iar serialul urmărește impactul avut asupra diferitelor comunități, în general, și a unei familii extinse, în particular. Evident, se folosește de versiuni mai sofisticate ale mijloacelor deja inaugurate de Lost, multe dintre ele preluate din Watchmen (analepse, episoade care urmăresc un singur personaj, fire epice care se intersectează).

La fel ca Watchmen (1986) și Leftovers pornește de la un mister central („cine l-a omorât pe Comedian?”, respectiv „ce s-a întâmplat în timpul Răpirii?”), însă spre deosebire de Watchmen (2019) acesta ajunge repede un pretext pentru explorarea lumii stranii, dar verosimile, în care ne găsim și a personajelor care o ocupă. Lumea nu este construită pentru a alimenta misterul, ci este generată de el, iar în final îl acoperă.

Îi lipsește cadrul deconstructivist, însă acesta îi lipsește și lui Watchmen (2019), acolo Lindelof preferând să creeze noi mitologii mai corecte politic în loc să le dinamiteze pe cele consacrate. Iar tocmai de aceea este un serial important de privit și în raport cu Watchmen (1986), fiind imposibil de imaginat în lipsa romanului grafic.

Ambele opere proiectează lumi alternative, strămutate după un eveniment fantastic de pe direcția parcursă de realitate. Watchmen (1986), mulțumită densității de informație strecurată de Gibbons în imagini, propune o ucronie în care supereroii (fie ei și simpli oameni mascați) nu-s pur și simplu catapultați într-o societate identică cu cea a momentului prezent, cum se întâmplă în majoritatea benzilor cu supereroi, ci ajung să influențeze moda vestimentară, genurile de divertisment populare, stilul reclamelor, dar fără a schimba fundamental structurile de putere. Din contră, unii dintre justițiari ajung să le mențină și să le impună tocmai pe cele mai violente și conservatoare.

Leftovers se aruncă într-un efort de imaginație similar. Rămășițele vii, gruparea celor care se îmbracă în alb, iau jurământul tăcerii și organizează tot felul de manifestații pentru a le aminti supraviețuitorilor că Răpirea s-a petrecut și că, într-un fel, lumea s-a sfârșit; instituțiile guvernamentale care se ocupă cu plata polițelor de asigurare către familiile celor dispăruți printr-o birocrație de-a dreptul kafkiană; conferințele organizate studiului Răpirii la care guru de self-help își vând cărțile; tot felul de profeți a căror divinitate stă în cumpăna ambiguității; un preot care încearcă să demonstreze că cei dispăruți nu erau buni creștini așa că fenomenul nu avea cum să fie Răpirea despre care vorbește Biserica Evanghelică; toate astea și multe altele sunt motive de dramă, comedie și mici intrigi, dar apar natural din starea de fapt a lumii, nu din nevoia serialului de a crea câte un nou conflict pentru un nou episod.

Însă nici nu este un exercițiu pur speculativ. Evenimentele urmărite, personajele angrenate în ele, firele epice sunt selectate pentru a pune în funcțiune un resort emoțional. Ceea ce e vital în ambele opere e ambiția de a trata prin ficțiune și metaforă anxietățile și traumele momentului prezent, într-un fel chiar de a le rezolva.

Evident, Watchmen (1986) se referă la posibilitatea ca Războiul Rece să devină un Război fierbinte. Se alimentează din paranoia la care duce strategia de mutually assured destruction și sentimentul de vinovăție față de tot ce s-a realizat în numele menținerii păcii între cele două mari puteri. Iar prin ochii personajelor urmărite aceste probleme istorice capătă dimensiuni umane, sublimându-se din mari narațiuni în traume personale sau în tulburări de personalitate care înlesnesc supraviețuirea într-o asemenea lume.

Această dimensiune umană este speculată de Lindelof în cele mai reușite momente ale lui Watchmen (2019), când tratează consecințele catastrofei din finalul romanului grafic. Își imaginează cum rana lăsată de caracatiță bântuie viețile personajelor la mult timp după ce a aterizat la New York. Rană pe care Ozymandias are grijă să nu o lase să se vindece. Pe de altă parte, pentru a-i da verosimilitate se inspiră din atacurile teroriste de la 11 septembrie. Iar din cauza timpului limitat pe care îl are la dispoziție nu doar că trebuie să tragă paralele nefericit de directe între cele două evenimente (ținând cont că există teorii ale conspirației care insistă, la fel ca în Watchmen, că atacul terorist a fost înscenat), dar nici nu poate să țeasă impactul atacului cu delicatețe în întreg corpul operei.

Leftovers pornește de la un fenomen asemănător, însă i se poate dedica cu subtilitate. Se uită la Marea Recesiune (și într-o mai mică măsură la ascensiunea terorismului în secolul XXI), la momentul când sute de miliarde de dolari au dispărut, trăgând după ei slujbele, locuințele și practic viețile a milioane de oameni. Golul lăsat de Răpire este absența traumatică de care personajele se feresc sau încearcă fără folos să se protejeze. Pentru că oricât de mult ar fi fugi, oricât s-ar preface că nu e acolo, vidul lăsat de eveniment trage totul înspre el și rupe relații, familii, cariere. Incertitudinea asupra naturii fenomenului îi împiedică pe mulți să o ia de la capăt, să reconstruiască ce au pierdut pentru că se poate oricând nărui din senin.

Astfel, miza personajelor, nu e salvarea lumii, ci cum să supraviețuiască într-o lume care parcă deja s-a sfârșit. Până la urmă asta este dilema cu care ne lasă Watchmen (1986). O apocalipsă a fost împiedicată doar prin inițierea unei catastrofe și prin inventarea amenințării că s-ar putea oricând repeta. Nu ce face Ozymandias la zeci de ani după evenimentele din Watchmen (1986) este interesant, ci cum reușesc oamenii să se convingă că lumea pe care a creat-o este una în care se poate trăi.

Watchmen (2019) doar reconfirmă importanța lui Watchmen (1986), într-un fel oricum clar din restul producțiilor de genul său. Ceva ca The Leftovers ne face să apreciem la opera lui Moore și Gibbons cât de puternic reușește să redea atmosfera și conflictele epocii în care a fost creată și mijloacele sofisticate prin care își construiește lumea, fără a abandona analiza psihologică al personajelor. Ne face să apreciem cât de mult are de oferit în plus față de „supereroi în lumea reală”.

Articol de Alin Răuțoiu