Fantasticul locurilor comune din Saga

În cronicile de întâmpinare Saga a tot fost comparată cu Războiul Stelelor și Stăpânul Inelelor. Fie că e vorba despre publicații mai generaliste din lumea divertismentului ca MTV, Ain’t It Cool News sau Complex ori altele specializate pe bandă desenată precum iFanboy, ComicsAlliance sau Comic Book Resources, space opera lui Brian K. Vaughan și a Fionei Staples nu a scăpat de comparații cu acești titani ai genurilor SF/F. Ceea ce îi face un deserviciu, deoarece felul în care își construiește fantasticul este unul pentru care există puține alte repere. Tocmai de aceea s-a făcut remarcată într-o mare de benzi desenate inspirate de acele două opere.

Provocarea imediată a unui unui text fantasy e să-și convingă cititorul de verosimilul lumii fictive. De aceea, ce m-a șocat întâia oară la Saga nu e că se deschide cu scena unei nașteri, ci că fundalurile nu au contururi. Din punct de vedere grafic acest lucru e realizat construind spații detaliate și coerente. Spații pe care personajele le parcurg și cu care interacționează. Pe care le ocupă.

În general în bandă desenată linia este elementul grafic care realizează acest lucru. Linia indică perspectivă, indică profunzime și leagă diferitele planuri ale cadrului. Iar în Saga linia este privilegiul personajelor și al obiectelor cu care acestea interacționează. Iar dacă seria lui Brian K. Vaughan și a Fionei Staples ar fi doar o altă space-opera sau un alt high fantasy poate că abordarea aceasta ar fi neconvingătoare. În schimb, abordarea vizuală este un prim indiciu care ne sugerează că prioritățile lui Saga nu sunt aliniate cu cele ale multor opere de gen.

Strategia tipică unei lucrări fantasy sau științifico-fantastice este să se plieze în oarecare măsură pe monomitul campebllian pornind cu un protagonist neinițiat în tainele lumii. Nu neapărat pentru că autorii au de împărtășit lecții vitale, ci pentru că au nevoie de un personaj cu motivații ușor de înțeles care să descopere și să se familiarizeze cu istoria și regulile universului fictiv în același timp cu cititorii. Regăsim abordarea peste tot de la Războiul Stelelor la Amuleta. Dar pe cât de satisfăcătoare la nivel subconștient este această structură, pe atât de frustrantă poate fi atunci când începe să fie intuită de cititor sau de spectator. De aceea un astfel de text poate foarte ușor să devină ori o reiterare a clasicilor, fără o fărâmă din farmecul lor, ori să se apropie mai mult de a fi o enciclopedie pentru o mitologie artificială care îngroapă cititorii sub neologisme.

O soluție preferată de unii autori este sublimarea elementelor de fantastic. Lumea având mai puține reguli aparte, mai puține concepte nefamiliare cititorului, deschide acțiunii un traseu mai flexibil, nu strict inițiatic. Iar dacă personajele reacționează credibil la puținele elemente fantastice, ele reușesc în continuare să impresioneze. Bone, în special primele volume, oferă un bun exemplu pentru așa ceva.

Altă soluție, una mai post-modernă, este îmbrățișarea fantasticului, dar a unui fantastic cu care cititorii sunt deja familiari. Apelând la religii, mitologii, literatură clasică, punându-le în dialog și intervenind asupra lor se pot construi povești atât rafinate, cât și spectaculoase. În bandă desenată sunt puține exemple mai emblematice decât Sandman.

Saga se deschide cu un cuplu de soldați dezertori din tabere adverse ale unui război interplanetar, pe urmele cărora este trimis prințul moștenitor al unei a treia specii și doi vânători de recompense. Premisa nu este chiar de o complexitate sau originalitate inedită. Cel puțin nu pentru cititorii versați de literatură SF/F. Ce e inedit e lejeritatea cu care oricare cititor poate să o accepte. Cu atât mai surprinzător cu cât banda pare să nu fie interesată de verosimil.

Pentru că nici nu trebuie să-și convingă cititorul de lumea propusă, întrucât lumea operei este un colaj de obiecte și ființe familiare. Fantasticul apare din combinațiile insolite, din permutările aduse regulilor cu care suntem atât de familiari din viața de zi cu zi. Recunoaștem Saga ca fiind o bandă desenată deosebit de creativă, însă creativitatea nu-i provine din originalitatea ideilor, ci din fluența cu care se joacă cu idei și concepte deja cunoscute cititorului. Astfel, își permite să creeze creaturi fantastice, puse în situații neobișnuite, dar cărora cititorii le pot înțelege intuitiv logica și logistica, fără să mai fie nevoie de pasaje expozitive care blochează cursul narațiunii ori să riște abandonarea publicului pe un tărâm fără de corespondent.

Un foarte bun exemplu este specia roboților. Ei au o societate stratificată pe clase în care rangul nobiliar e corelat, printre altele, cu capacitatea lor în luptă. Ce îi oprește din a fi doar un soi de nobili europeni spațiali e că au televizoare în loc de capete. Cu cât e mai modern monitorul, cu atât rangul nobiliar e mai înalt. Iar ecranul funcționează așa cum ne-am aștepta să o facă. Acest detaliu al fizionomiei îi transformă în creaturi fantastice care ne aprind imaginația. Mai mult de atât, oferă o cale de acces către interioritatea acestor personaje. Prin afișarea de imagini sugestive pe „capul” său, autorii sugerează subtil și eficient trauma de război suferită de Prințul Robot IV.

Iar această aplecare spre personaj, spre psihologia lor, a relațiilor pe care le înnoadă unii cu alții e ceea ce ne indică maniera grafică în care e realizată banda desenată. Lumea din Saga este miraculoasă și imaginativă, însă personajele principale sunt doi părinți obosiți și hăituiți. Nu e în joc soarta universului sau a nenumărate regate, doar supraviețuirea lor și a lui Hazel. Trec pasager prin tot felul de spații, însă principalele lor experiențe și senzații sunt cât de se poate de pământești. Iar tocmai banalitatea experiențelor este ceea ce ancorează cititorii în lumea benzii, ce îi face să poată relaționa cu personajele, să se pună în pielea lor. În același timp, contextul fantastic recontextualizează experiențele comune, le scoate la înaintare și permite să fie explorate.

Pentru a alimenta vraja care i-ar putea elibera din strânsoarea unor liane ucigașe Marko îi cere Alanei un secret. Întâi îi răspunde că nu-i la fel de înaltă precum afirmă. Nu merge. În final ea-i spune că-i place gustul propriului lapte de sân și că a descoperit asta când i-a scuipat Hazel în gură în timp ce o hrănea. Scena este emblematică pentru construcția benzii, dacă nu e chiar cheia sa de boltă. Pentru că de multe ori ceea ce recunoaștem cel mai puternic ca fiind adevărat sunt aceste mici secrete, experiențe intime pe care nu le împărtășim pentru că sunt mici și lipsite de semnificație, uneori rușinoase sau scârboase. Iar bazându-și senzația de verosimil nu pe o construcție grafică academică, nu pe o structură narativă familiară, ci pe astfel de momente și interacțiuni, Saga atrage atenția asupra marilor ficțiuni cu care ne înconjurăm zi de zi.

Cele mai mari fantezii nu-s cavalerii Jedi sau orcii, ci idei ca existența familiei perfecte sau ca războiul drept, lipsit de victime colaterale.

Articol de Alin Răuțoiu