Cartea în treizeci de secunde

Bournemouth, septembrie 1923. Bătrânul clarvăzător Lee și inspectorul Abberline, recent pensionat, își fac plimbarea de seară, bârfind neajunsurile vremurilor de azi și lăudând frumoasele timpuri ale tinereții. Brusc, un conflict îi aruncă înapoi în trecut, episod care le trezește amintiri și remușcări: oare ar fi putut face mai mult? Dar ce anume îi înspăimântă, și de ce anume sunt vinovați?

Londra, iulie 1884. Annie Crook e o vânzătoare într-un magazin de dulciuri. Albert „Eddy” S. e un aristocrat care se lasă atras în viața de noapte a Londrei de către prietenul lui, boemul pictor Walter Sickert. În ciuda tuturor lucrurilor care-i despart, Annie și Eddy se îndrăgostesc. De ce e Sickert atât de înspăimântat când Eddy se hotărăște să se căsătorească cu Annie?

Thorpe-le-Soken, iulie 1827. Tatăl lui William Gull a murit și e expus într-un coșciug deschis, iar băiatul e fascinat de paloarea lui cadaverică. Câteva zile mai târziu, găsește un șoarece mort în grădină și începe să-l studieze. Cine putea bănui că, peste douăzeci de ani, tânărul Gull avea să devină unul dintre cei mai buni doctori din țară, medic de rezervă al familiei regale?

Londra, august 1888. William Sickert primește o vizită surprinzătoare și se trezește cu un copil pe cap. Oare ce secret îl împinge să gonească prin noaptea în care poveștile lugubre ale femeilor ușoare îi înspăimântă până și pe bețivi?

Oare ce legătură există între familia regală, prostituatele din West End, lumea boemă a artiștilor, lumea lugubră a spitalelor londoneze, lumea secretă a masoneriei și Jack Spintecătorul? Din Iad nu e doar o poveste extravagantă și înspăimântătoare; e un puzzle uriaș spart în mii de casete de bandă desenată, în care descoperirea criminalului e doar începutul unei investigații mult mai periculoase, o lectură exigentă și plină de satisfacții. Capodoperă? Dacă nu vă enervează cuvintele mari, da :)

De ce lipsește numele lui Alan Moore de pe copertă?

Dacă nu știați deja, DIN IAD e scrisă de Alan Moore, faimos pentru Watchmen, V de la Vendetta, Swamp Thing etc. Inițial, cartea a apărut sub formă de foileton alb-negru, asemenea tabloidelor din epoca victoriană, în antologiile horror ale lui Steve Bissette, „Taboo”  ̶ pentru că, nu-i așa, DIN IAD încalcă o droaie de tabuuri (de la reprezentarea extrem de realistă a crimelor până la secvențele de sex fără perdea și la aluziile transparente la statul-criminal). Trecând prin diverse incarnații și întinzându-se pe nu mai puțin de zece ani (!!!) procesul de creație a fost alambicat și anevoios; prima versiune completă în volum a fost tipărită chiar de Campbell, în 1999. Ca mai toate poveștile lui Moore, și aceasta a fost adaptată (prost) într-un film cu Johnny Depp și Heather Graham (de fapt, filmul nu e chiar atât de prost, dar n-are mare legătură cu cartea). Motivul principal pentru care Moore refuză să-și asocieze numele cu producțiile cinematografice bazate pe opera lui e că nu crede că vreuna dintre cărțile lui chiar poate fi transformată cu succes în film sau serial TV. Dar răspunsul la întrebarea de mai sus e simplu  ̶ nu știu :), dar presupunerea mea e că Moore (generos cu prietenii lui, ca de obicei) i-a cedat drepturile lui Eddie Campbell. Sau, pur și simplu, n-a fost de acord cu modificările aduse în această „master edition”, dar a înțeles motivația prietenului său? Până la urmă, estetica alb-negru e parte integrantă a discursului inițial, așa că poate Moore a considerat că se pierde prea mult din mesajul pe care voia să-l transmită? Mie, personal, mi se pare că versiunea color uneori diluează atmosfera, așa cum alteori ușurează lectura (petele de culoare facilitează identificarea personajelor și acțiunilor). Campbell folosește culoarea pentru a sublinia anumite detalii și a oferi, astfel, o cheie de lectură. Alta decât cea dorită de Moore? Nu vom ști, probabil, niciodată :)

Jack Spintecătorul și războiul împotriva femeilor

Sărăcia cruntă în care se zbat victimele lui Jack e doar una dintre circumstanțele atenuante în procesul care li se intentează încă de la începutul cărții. Pe măsură ce Moore creionează deopotrivă portretul asasinului și portretul societății victoriene, replicile femeilor nopții și filozofările vânătorului construiesc o certitudine   ̶ DIN IAD e în primul rând o istorie a războiului dus de bărbați împotriva femeilor. Victoriilor masculine, marcând simboluri oculte pe harta Londrei cu falusuri de piatră (acoperișuri, statui, clădiri, morminte) li se opun încăpățânatele simboluri feminine care refuză să dispară (nume de străzi și de cârciumi, piețe și parcuri  ̶ da, e aici și vechiul conflict natură vs. artificial). Dar ceea ce face cartea asta atât de greu de digerat (și atât de obligatoriu de dus la capăt, în ciuda repulsiei ocazionale) e că Jack atacă, cinic și dezaxat, exact ceea ce ar fi trebuit să adore: sexul nu e doar eliberare sordidă, ci în primul rând naștere, progres, speranța într-un viitor mai bun. Victimelor lui Jack li se refuză, în morțile lor îngrozitoare și în detaliatele și groteștile măceluri de după moarte, orice fel de viitor; sunt crimele care, în imaginația lui Jack, ar trebui să pecetluiască viitorul tuturor femeilor, reduse la nivelul de obiecte, sclave sau cel mult jucării. Torture porn? Nu, desenul lui Campbell și cuvintele lui Moore știu să elimine lubricul, trezind în cititori doar mila, dezgustul și revolta.

E Moore un misogin, deci? 

Ideea de „timp maleabil”, concretizată în personaje care văd în același timp trecutul, prezentul și viitorul, de oameni care modifică egoist lumea viitorului cu acțiunile lor prezente, e una pe care Moore a folosit-o de multe ori (hello, Doctor Manhattan!). Jack Spintecătorul crede că ororile lui vor fi piatra de temelie a civilizației pe care și-o dorește, dar noi, cititorii, știm că Jack se înșală, pentru că trăim într-un prezent care, în ciuda tuturor angoaselor, e foarte departe de dominația masculină absolută pe care și-o dorea Jack. Așa că femeile câștigă :)

Pentru cine îl cunoaște pe Alan Moore doar din Watchmen, s-ar putea să fie o surpriză că el chiar știe să scrie și femei puternice, nu doar supereroine-obiect (sorry, Silk Spectre), incapabile să evadeze din melodrama care le e predestinată: femei ca Abigail (Swamp Thing), Evey (V de la Vendetta), Halo (The Ballad of Halo Jones), Mina (The League of Extraordinary Gentlemen), Sophie (Promethea) și chiar Alice, Dorothy și Wendy (Lost Girls). Poate că eroinele lui nu sunt atât de feministe pe cât și-ar dori cititoarele de acum, dar Moore a fost unul dintre cei mai progresiști autori ai anilor ‘80.

Și totuși, de ce e cartea asta o capodoperă?

Pentru că folosește o poveste captivantă (îngrozitoare, da, dar fascinantă) pentru a comenta inteligent și savuros condiția umană, inegalitățile dintre sexe, epoca victoriană și reflexia ei în societatea contemporană, progresul (sau lipsa lui). Conspirația lui Moore e factice, dar nu asta contează   ̶ ea facilitează o sumă de idei fundamentale: că epoca victoriană conține semințele epocii de azi, că progresul e inevitabil și pozitiv, că, asemenea lui Alan Moore, și tu te poți naște sărac și poți deveni bogat (măcar spiritual…). Pentru mine, însă, poate cele mai interesante pagini din carte sunt cele două anexe, lectură obligatorie pentru toți cei care aspiră să descifreze misterele creației literare.

Conspirații, Ripperologie și obsesia răului

La 134 de ani de la crimele din East End, identitatea lui Jack Spintecătorul rămâne o enigmă. Și nu pentru că n-ar exista destule ipoteze  ̶ dimpotrivă. Să fie Jack un membru al familiei regale? Poate prințul Albert Victor, fiul lui Edward al II-lea și nepotul reginei Victoria, devenit ucigaș în timpul crizelor de demență provocate de sifilis? Să fie unul dintre oamenii de încredere ai reginei, pus să facă curățenie după ce excesele nepotului ei riscau să provoace un scandal devastator? Să fie un celebru pictor care ura femeile, așa cum pretinde Patricia Cornwell în cartea Portretul unui ucigaș, pentru documentarea căreia a cheltuit nu mai puțin de șase milioane de dolari? (!!!) Să fie o femeie? O moașă nebună care își răzbună pierderea familiei ucigându-le pe cele pe care le considera vinovate? Să fie… Lewis Carroll? Da, matematicianul care a scris Alice în Țara Minunilor pare să-și fi mărturisit crimele prin anagrame în ciudatele sale scrisori… Pasionații de „Ripperologie” au ajuns la o singură concluzie   ̶ nici una dintre teoriile de până acum nu e complet adevărată   ̶ nici complet falsă. Dar de ce suntem încă obsedați de acest caz, la atâta amar de vreme de atunci? Simplu: pentru că Jack a devenit un personaj mitologic, asemenea lui Dracula sau a monstrului lui Frankenstein, personificarea răului care pândește în întuneric, fie el întunericul orașului sau întunericul sufletului omenesc. Interesant e că, spre deosebire de ceilalți monștri imaginari născuți în paginile unor romane, Jack Spintecătorul a fost creația… tabloidelor victoriene, iar Alan Moore are dreptate să acuze întreaga societate victoriană de crime.

Alte detalii

Editura Grafic a publicat toate cărțile esențiale ale lui Alan Moore. Dacă ar fi să fac un top, le-aș pune în ordinea Watchmen, Din Iad, V de la Vendetta și Batman: Gluma ucigașă. Dar toate merită un loc în biblioteca voastră.

Alte romane grafice pentru pasionații de istorie: Maus, Persepolis, Istorii din ‘89…

Poți citi primele pagini din romanul grafic Din Iad. O autopsie a lui Jack Spintecătorul aici.