Colaborările lui Alan Moore pentru seria Miracleman

Scenariile dense și imense ale lui Alan Moore sunt faimoase, chiar dacă oarecum mitologizate (după cum a povestit anul trecut la Comic Con David Lloyd). S-ar putea crea impresia că rețeta pentru o bandă desenată bună pornește de la un document solid, chiar până la a fi impenetrabil, care nu lasă artistului loc de greșeli. Dar însăși cariera lui Moore atestă că nu este cazul. Numeroase idei, concepte, secvențe au apărut din discuțiile lui Moore cu desenatorii, din inițiativa lor, din accidente fericite, sau au survenit prin reacțiile lui Moore la felul în care colaboratorii îi interpretau scenariile.

De multe ori nu este un lucru transparent, fiindcă Moore și-a ales colaboratorii sau au dezvoltat împreună un concept pe care l-au dus până la capăt cu scopul de a spune o poveste închegată, nu de a-și lăsa mărcile auctoriale în clar pe pagină. Totuși, dintre toate benzile desenate la care a lucrat Moore, Miracleman, prima sa deconstrucție a poveștilor cu supereroi, a trecut prin cele mai multe schimbări de artiști asupra căror Moore nu a avut întotdeauna un cuvânt de spus, încât nu cred că ar fi deplasat să intuim influența pe care au avut-o asupra dezvoltării poveștii.

Primele capitole sunt realizate de Garry Leach într-un stil realist și detaliat, cu o atenție asupra reprezentării lumii, o grijă asupra luminilor și umbrelor pentru a crea impresia de fotorealism. Sunt capitolele care produc cel mai puternic impresia de SF, mai ales de hard sci-fi. În ele se pun bazele logisticii superputerilor, se stabilesc „legile” și convențiile universului oferindu-se explicații credibile pentru capacitățile extraordinare ale personajelor, precum și pentru limitele lor. Lumea benzii este definită printr-o extrapolare credibilă atât a tehnologiilor anului 1981, cât și a dinamicilor sociale. Privim lumea prin ochii unui șofer de camion, ne intersectăm cu proteste împotriva tehnologiei atomice, cu teroriști și mari corporații. În punctul culminant al ciclului se imaginează o confruntare între doi supraoameni pe străzile Londrei, iar forțele lor se dezlănțuie mai degrabă sub forma unor scene de război.

Urmează o perioadă tulbure, în care artiștii se succed rapid, povestea își încetează brusc apariția în Warrior, este licențiată în SUA de către Eclipse Comics, iar numele personajului se schimbă din Marvelman în Miracleman. Alan Davis, John Ridgway și Chuck Austen au abordări destul de diferite pe care le pun pe planșă cu mai multă (Davis, Ridgway) sau mai puțină (Austen) măiestrie, însă interesul tuturor stă mai aproape de poveștile clasice cu supereroi. Astfel, Miracleman se confruntă cu o serie de antagoniști care nu au cum să nu dezamăgească, iar violența tinde să fie gratuită. Se aprofundează explicațiile, care sunt ușor triviale, implicând OZN-uri prăbușite, savanți naziști și amintiri inoculate. Decorul poveștii se mută dintr-un mediu citadin dens, în baze militare secrete și păduri africane exotice.

Spre sfârșitul acestei perioade apare pentru doar câteva episoade Rick Veitch. Care vine de asemenea cu un stil realist, însă este mai interesat de a reda texturi și expresii, trupul uman prins în momente de mare intensitate, iar în aceste capitole se explorează cele mai intime și atipice momente pentru o bandă de gen, culminând cu nașterea fiicei lui Miracleman.

Iar în încheiere sarcinile artistice sunt preluate de John Totleben care-și definește formele prin hașuri fine, puse în pagini întinse în spațiu continuu, producând un puternic efect de oniric. Revin extratereștrii, totuși acum cât se poate de vii, banda prezentându-le în doar câteva pagini civilizațiile demne de orice space opera cerebral. Se repetă confruntarea dintre Miracleman și dublul său, confruntare ce capătă proporții și conotații apocaliptice. În ultimele capitole Miracleman ajunge la cea mai apoteotică versiune a sa, cea mai ruptă de umanitate și apropiată de condiția unui zeu.

Niciun scenariu, oricât de detaliat, dens, complex, ambițios, nu valorează mai nimic dacă artistul nu-l poate reda într-un produs final. Iar toată munca poate fi irosită dacă artistul nu-l poate prezenta într-o manieră inspirată și plăcută. Alan Moore nu este un mare scenarist de bandă desenată pentru că produce niște mari scenarii și nu acceptă compromisuri în redarea lor pe pagină. Din contră, este unul dintre cei mai mari autori de bandă desenată pentru că scenariile sale reacționează la ceea ce îi inspiră pe colaboratorii săi, oferindu-le posibilitatea să deseneze ceea ce-și doresc, lucrurile la care ei excelează, fără ca acest lucru să fie o indulgență din partea lui Moore. 

Articol de Alin Răuțoiu