2000 A.D.: „Cel mai grozav comic din galaxie”
2000 A.D. Nu anul de grație, ci revista britanică de comics cu o tradiție de patruzeci și doi de ani și rampa de lansare pentru unele dintre cele mai importante nume ale invaziei britanice din Statele Unite de la mijlocul anilor ’80.
2000 A.D. debutează în 1977, cu Pat Mills editor pentru primele 16 numere, pornind de la ideea lui Kelvin Gosnell de a crea o revistă de comics science-fiction, anticipând valul de filme de gen. Mills și Gosnell s-au bucurat de un oarecare succes conducând revistele de comics Battle și Action timp de 2 ani. Dar în ’77 lumea era într-o totală transformare, așa că poveștile pulp și de război din paginile celor două reviste s-au transformat în scenarii futuriste, unde creatorii puteau împinge limitele mediului și puteau trata subiecte contemporane în decoruri post-nucleare, populate de personaje psihotice. Printre cei implicați încă de la lansarea 2000 AD sunt de menționat scriitorul John Wagner, artistul Carlos Ezquerra (creatorii personajului Judge Dredd), Dave Gibbons, viitorul colaborator al lui Alan Moore pentru Watchmen, și Kevin O’Neill, un alt viitor colaborator al lui Moore, care a realizat coperta primului număr.
Din punct de vedere politic 2000 AD împărtășește și împrumută din anarhia și spiritul de rebeliune al curentului punk. Curent ce a funcționat ca o reacție a clasei muncitoare la măsurile neo liberale ale lui Margareth Thatcher și a promovat o atitudine disprețuitoare și cinică față de valorile burgheze ale clasei de mijloc britanice și față de figuri autoritare. De altfel, chiar în primul prog (numerele revistei sunt denumite progs) apare povestea Invasion! despre invazia trupelor Republicii Volgan (a se citi URSS) în Marea Britanie, un personaj feminin inspirat de Thatcher este împușcat pe scările catedralei Sf. Paul. Faptul că se prezenta ca o revistă SF & F le oferea creatorilor ocazia de a face aluzii cât se poate de transparente la politicieni și situații sociale contemporane. Spre deosebire de benzile desenate americane, 2000 AD nu publică povești cu supereroi, ci mai degrabă cu antieroi – Rogue Trooper (un super soldat modificat genetic, creat de Gerry Finley-Day și Dave Gibbons), Halo Jones (o tipă obișnuită din secolul 50, imaginată de Alan Moore și Ian Gibson), Nemesis the Warlock (despre un extraterestru care încearcă să-și salveze semenii de la exterminare, de Pat Mills și Kevin O’Neill) și mulți alții. Abia spre sfârșitul anilor ’80, Grant Morrison creează împreună cu Steve Yeowell seria Zenith, despre un supererou star pop, care n-are nicio tragere să lupte cu personaje malefice. 2000 AD este mai degrabă inspirată de revista franceză de benzi desenate SF&F Métal Hurlant (lansată în 1974), decât de cei doi grei americani ai industriei de BD.
Poți întâlni aproape toate personajele cheie ale istoriei contorsionate a „celui mai grozav comic din galaxie” în documentarul Future Shock! The Story of 2000AD (2015), în regia lui Paul Goodwin. Pe lângă numele menționate mai sus, cu excepția lui Alan Moore, care probabil că nu a vrut să mai fie asociat brandului și care și-a încheiat colaborarea în urma unor dispute privind drepturile de autor și nu a putut duce la sfârșit The Ballad of Halo Jones, unele dintre puținele opere neterminate semnate de Moore, îi mai poți vedea pe Neil Gaiman, care a semnat mai multe povestiri Tharg’s Future Shocks (extraterestrul Tharg este chiar editorul șef la revistei), Alan Grant, Bryan Talbot sau pe Brian Bolland (The Killing Joke). Dar pe lângă artiștii și scriitorii revistei sunt invitați să participe la conversația despre influența și impactul 2000 AD regizorul Alex Garland, care spune că toate filmele lui au fost inspirate de povești din antologia de comics, editoarea Vertigo Karen Berger, care a avut ocazia să-i transfere pe cei mai importanți creatori de benzi desenate din Marea Britanie la DC Comics, Geoff Barrow de la trupa Portishead, Scott Ian de la Anthrax care chiar a dedicat câteva piese seriei Judge Dredd sau scriitoarea sud-africană Lauren Beukes.
Chiar dacă nu o să-l vezi pe Alan Moore în documentar, vei putea s-o asculți pe Leah Moore, fiica autorului, scenaristă pentru 2000 AD. O altă absență notabilă e cea a nord irlandezului Garth Ennis, un alt export de succes pe piața BD-urilor americane, care și-a început cariera la revista britanică. Serii precum Preacher, The Boys sau scenariile sale pentru Punisher și Hellblazer par să păstreze cel mai bine estetica și atitudinea 2000 AD din anii de început, pe care Neil Gaiman o descrie ca „o combinație ideală între acțiune, aventură, furie și umor”. În documentar figurează și actorul Karl Urban, care l-a interpretat în 2012 pe Dredd în cea mai apreciată adaptare cinematografică de până acum și pe care mai nou îl poți vedea în serialul The Boys, distribuit în rolul lui Billy Butcher.
O bună parte din documentar este dedicată influenței proiectate de 2000 A.D., prin exemple de filme care ciupesc sau umflă cu totul povești din paginile revistei, precum Hardware sau Robocop. Apare în discuție și problema drepturilor de autor, mulți artiști și creatori părăsind revista, traversând Atlanticul pentru contracte mai bănoase și pentru un control mai mare asupra personajelor create. Kevin O’Neill a introdus pentru prima dată în revistă Cardurile de Credit unde apăreau numele scenariștilor, ale artiștilor și ale celor care făceau letrajul. O strategie de asumare a conținutului și de auto promovare care a funcționat ca o adevărată carte de vizită pentru creatorii care căutau să facă pasul spre cele două mari edituri americane și care a precedat falimentul de personal și ideatic al revistei în anii ‘90.
Reabilitarea revistei începe în anii 2000, când publicația trece în portofoliul companiei de jocuri video Rebellion Developments. Deși Pat Mills este de părere că actualul patronaj este total paralel cu fenomenul și aruncă mai multe săgeți în direcția actualei configurații a echipei 2000 A.D.
Un lucru care nu este dezbătut foarte intens este elementul satiric al seriilor 2000 AD, în special cazul Judge Dredd, care este gândit ca o versiune distopică și o satiră la adresa Statelor Unite, unde legea este impusă cu mitraliera, șomajul este de peste 90%, roboții și dinozaurii provoacă dezastre în orașul supra populat Mega-City One. Partea suspectă este că Dredd a devenit un model de intransigență și profesionalism în aplicarea legii cu orice preț în special pentru polițiști și pentru alte organisme de stat represive. Acest tip de satiră i-a făcut pe unii să ia de bună atitudinea lui Dredd, în ciuda intenției originale și a criticii la adresa autoritarismului sălbatic. Putem, într-adevăr, spune că Dredd a anticipat destul de bine situația globală actuală, căci putem găsi multe similitudini înfiorătoare în prog-urile seriei – falimentul instituțiilor de protecție socială, știrile false, dezinteresul față de politică, avântul populist, dezastrul ecologic s.a.md. Sper, totuși, că viitorul nu o să arate așa de deprimant și lipsit de speranță și că n-o să reușim să atingem toate bornele de distrugere în masă și violență din paginile seriei.
Am urmărit documentarul în lumina anunțului făcut recent de Alan Moore și Kevin O’Neill, unde cei doi au declarat că și-au încheiat carierele în lumea benzii desenate odată cu lansarea volumului 6 din seria The League of Extraordinary Gentlemen. Coperta acestui ultim album face trimitere directă la 2000 AD.
Astfel, cei doi creatori au închis cercul început în urmă cu mai bine de 40 de ani de carieră, cu un tribut adus „celui mai grozav comic din galaxiei.”
de Matei
